De ce unii și nu alții?

Întrebat despre logica măsurii luate, Romeo Dunca a declarat textual: „Acești înaintași ai neamului trebuie să ne motiveze. Totdeauna când intrăm aici și îi vedem să știm că avem respect față de munca lor și ceea ce și-au dorit ei pentru poporul ăsta. Noi suntem din Banat, l-am pus pe Vlaicu, a, nu, pe Vuia, pe domnul Eftimie Murgu. Când mă duc acolo, un pic mă uit în sus să se rezolve și aia, trec cu drag și cu rușine față de eșecurile pe care aș putea să le am dacă nu fac treaba în folosul județului și a neamului românesc“.

Domnule Dunca, de unde ai scos, domnule, vorbele astea, că le zici ca din carte. Auzi la matale: „trec pe acolo și mă motivează“. Pe bune?  Simțiți, așa, o energie pozitivă care vă ia de la tălpi și vă revigorează? Wow, e bine domnule Dunca, e excelent. De acum încolo, nu trebuie să vă mai faceți cruce când că treziți, aveți tablourile alea și, gata. Norocul se rezolvă de la sine.

Așa și cu angajații instituției. Aliniați-i dimineața în șir indian și în loc de gimnastica la locul de muncă, puneți-i să treacă pe lângă tablourile alea, dătătoare de energii și dragoste de țară, și să vedeți ce poftă de lucru vor avea toată ziua, de n-o să mai vrea să plece acasă la sfârșitul programului. Sau, mai ziceți: „respect față de munca lor și de ceea ce și-au dorit ei în viață“. Da, și aici e bine punctat, cu accent grav pentru strădaniile de-a lungul veacurilor. Dar asta cu domnul Eftimie Murgu, e tare de tot. E beton, ca să zic așa. Domnul Eftimie Murgu care, mai înainte de a ajunge tablou la Consiliul Județean a trecut un pic pe la Universitate, iar ăia de acum 30 de ani v-au luat-o înainte, pentru că i-au pus numele pe plăcuța de la intrare în școală.

Dincolo de glume, i-am auzit pe colegii mei care se întrebau ce are sula cu prefectura. Adică, nu văd legătura lui Grigorescu, Eminescu, Enescu, Vuia, Brâncuși și Eftimie Murgu cu administrația publică. Dacă de la Grigorescu ne-ar fi rămas măcar un tablou cu vreun primar sau cu un membru în Divanul din alt veac al Bucurestiui, am mai fi zis. Dacă  gazetarul Eminescu ar fi însăilat două, trei versuri despre ședințele de consiliului local al capitalei noastre de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, ar fi fost ceva. Dacă de la Brâncuși ne-am fi pricopsit măcar cu un birou de primar sculptat de maestrul de la Hobița, treacă meargă. Dar așa? Domnu’ Dunca, se poate dom’le să facem un ghiveci ca ăsta, doar de dragul de a schimba ceva în instituția pe care o conduci?

UPDATE

După logica asta a energiilor pozitive, între tablourile alea ar trebui să se regăsească și cele ale lui Decebal, Cămătaru, Horea, Cloșca și Crișan (trei în unu), și, de ce nu? Florin Salam. Că și ei au pus umărul la ce e România de azi. Părerea mea.