Sunt ani buni de când și-o terminat repertoriul, a lăsat microfonul ș-o coborât de pe scenă. E trist că o așa femeie, care a lăsat în urma ei atâtea creații memorabile demne de cultura de baltă, a ieșit din politică. Putea să mai fi rămas ani buni și lângă Ciolacu, dar a ales să se dedice Finanțelor, să ne vorbească de bani, investiții și de Banca Monetară, pardon, Banca Mondială.

Râdem, râdem, dar cât de bine ne-ar fi prins Veorica acuma, în campanie, mamă, mamă! Nu de alta, dar ne-am fi distrat și noi ca la filmele alea mute cu Stan și Bran. Nu ne-ar mai fi trebuit mită electorală, era suficient să o vedem seară de seară la televizor. Îmi amintesc că, la o întâlnire simandicoasă, a spus de cinci ori „imunoglobină”, în loc de „imunoglobulină”. Exasperat, un apropiat de-al dânsei, profesor universitar, i-a șoptit la ureche forma corectă. Și pentru a șasea oară în două minute a spus tot  „imunoglobină.”. În pauză, i-a explicat profesorului: „La noi pe Vlașca și Teleorman așa se spune, că cuvântul vine de la gloabă și nu de la globul ce-l atârni în brad la Crăciun. Dacă vă duceți la blocul de la care m-a luat Liviu să mă facă prim-ministru, nimeni nu va ști ce-i globulina. Că până și Liviu mi-o zis: «Tu, Veorico, să nu uiți niciodată de unde ai plecat, vorbește teleormăneana veche, ca la noi, la Videle, să înțeleagă și tanti Saveta de la 5». Și v-am spus: Nimeni de pe aleea pe care eu locuiam nu îi zice la imunoglobulină, altfel decât imunoglobină”.

E adevărat, o avem pe Șoșoacă în campanie, între noi fie vorba Doamna Dy e în campanie de când a intrat în politică, dar  nu se compară nici măcar cu Raluca Turcan, ministra Inculturii, cea care s-a dus cu un buchet de flori și o cutie cu ciocolată să-l gratuleze de ziua lui pe Baronul Samuel von Brukenthal, mort de 200 de ani. Ei, ce cuplu de succes ar face astea două în campania electorală! Stela și Arșinel ar fi fost pistol cu apă pe lângă Veorica și Raluca. Cu rezistența lor la gramatica și cultură, ar sparge orice concurență și ar umple stadioanele de susținători, mai ales acum când PSD și PNL și-au dat mâinile pentru binele nostru al tuturor!

În cinstea și memoria acelor vremuri, AUR, prin vocea  copreședintelui său, Claudiu Târziu, am fost asigurați că în Programul de guvernare al lu’ Jorjel există expres trecut un punct important, oarecum asemănător. Unul de angajare patriotică, pentru binele și bunăstarea oamenilor muncii de la orașe și sate. Cum minele s-au închis, colectivele au dispărut, iar țăranii și-au vândut pământurile primului venit din Europa lu’ Macron și Karl Nehammer, lozincele acelea au sucombat și ele. În mod logic, au apărut sloganuri noi, adecvate vremurilor în care trăim și campaniilor electorale la care suntem spectatori din patru în patru ani. Și uite așa, în laboratoarele de creație ale AUR s-a născut lozinca: „Să dăm țării cât mai multe policlinici și spitale.” Să stopăm exodul de medici și de asistente.

Câte policlinici și spitale? Ei, câte. Multe, să ajungă la tot natul. Câte un spital nou în fiecare județ și o policlinică la 25 de mii de cetățeni ai patriei.  Cu o marjă de eroare de plus, minus 2%. Ca în sondaje.  În județul nostru ar trebui să apară vreo 15 policlinici noi-nouțe, în timp ce în toată țara va fi ca în remarca aia cu: „Viața bate filmul” Bă, ești prost? Bă, ești nebun? E adevărat, și minciuna e o vorbă, mai ales înainte de alegeri, dar nici chiar așa.

Înțeleg, o găleată, un bax cu ulei, o minge de fotbal, un pliant cu programul Campionatului European de Fotbal, dar parcă poporul ăsta nu e pregătit să-l cumperi în campanie cu o policlinică sau un spital. Și mai știu că niciodată nu-i târziu să promiți și altceva în afară de vesela din plastic  și potolul servit în pungile de 1 leu și jumătate bucata, E adevărat, și minciuna e o vorbă, mai ales înainte de alegeri, dar ce-i prea mult strică. Că, vorba lu’ Gogu, ce-o să ne facem, dom’le cu cu sutele de policlinici, că nici în Germania nu sunt atâtea pe cap de neamț.

Cîrstoiu e constant. El nici nu urca, nici nu coboară în clasament. Cică locul III pentru un neica nimeni, debutant în politică, e mai mult decât onorant. Până la câștigarea alegerilor, pentru că acesta-i obiectivul pe care și l-a propus, încearcă să-l ia peste picior pe omul lui Voiculescu, despre care la un moment dat a spus: „Sunt mai șarmant decât Piedone!” Remarca doctorului, candidat PSD-PNL, s-a dovedit atât de subtilă încât nimeni n-a râs. Nici măcar n-a zâmbit careva din anturajul său. Băiat de cartier, alde Popescu-Piedone i-a dat replica pe loc: „Despre sterilete poate să vorbească oricine, ca să vorbesc în termeni medico-legali”. Și uite așa a mai adăugat câteva procente la zestrea sa din sondajele care îl dau favorit pentru București.

Cel mai probabil, Cîrstoiu se va întâlni astăzi cu Marcelu și nea Nicu Ciucă. N-ar fi exclus ca să-i strângă mâna și să-i mulțumească pentru timpul pierdut alături de ei în aceste două luni. Asta nu înseamnă că îi vor da papucii, cum vor încerca unii să speculeze momentul.  Nu. Îi vor spune să nu-și piardă speranță și că vor păstra o relație de amiciție. Sau, cum i-ar zice Ciolo: „Doctore, te trecem în rezerva noastră de cadre și când o fi să fie, te sunăm noi. Până atunci, însă, rezolvă-ți problemele cu incompatibilitatea și cu declarațiile de avere.”

Apropos de primărie, cică dacă o va câștiga, Piedone promite să deschidă o școală de șmecheri și una de confecționat roabe cu care să-i care pe cei care au impresia că primăria e pentru orice prost.

Această stare de „lasă-mă să te las” i-a pus pe gânduri pe Ciolo și Ciucă. Ba, și-au pierdut și răbdarea. Marcelu a fost chiar vehement.  Între întâlnirea cu șeicii și shopinngul în mall-urile din Dubai, i-a spus verde-n față doctorului: „Bă, clarifică-ți problema cu incompatibilitatea, că de nu căutăm alt candidat. Nu te juca cu noi că nu ține. Nouă ne trebuie un om curat, chiar sărac, dar cinstit. Că asta e lozinca noastră, a PSD: fără furăciuni, șmenuri și alte potlogării.” Cătă Cîrstoiu s-a jurat mai ceva ca în poezia aia cu cățelușul cu părul creț și rața rămasă singură în coteț că e o neînțelegere la mijloc în povestea aia cu firma soției sale. O invenție de-a nu știu cui, cu scopul de a-i bara ascensiunea fulminantă în politică.

La câteva minute după discuția cu doctorul, Ciolo a fost sunat de Popescu-Piedone: „Bă, Marcelule, văd că te-ai luat și tu după Ciucă și declari că nu te încurci cu independenți ca mine. Bine, bă, fie cum zici tu, dar să nu-ți pară rău. Că, știi cum e vorba aia: cine râde la urmă, râde mai bine.” Ciolo n-a mai apucat să spună nimic, că Piedone i-o tăiat macaroana: „N-am timp de stat la povești cu tine. Pe mine mă așteaptă țara și poporul, nu ca pe tine și pe fra-tu Ciucă. Hai, pa, și sună-mă în seara de 9 iunie, când șprițul îl dau eu.”

După discuția asta, Ciolo s-o făcut negru de supărare. Ce tupeu la Piedone! Chiar nesimțire! La întoarcere în țară, i-a povestit lu’ nen-su Ciucă ce i-o zis Piedone: „Nea, Nicule, hai, dom’le, să-l punem cu botu’ pe labe pe Piedone ăsta. Să-i arătăm cine e PCR în țara asta!” Ciucă, căruia de obicei îi pică fisa mai greu, l-a privit cu ochii mari și blânzi, fără să înțeleagă ceva. „Fii atent aici., i-o zis Ciolo. Vorbește tălică cu generalii ăia de la Armată să-l concentreze vreo două luni, începând cu 1 mai, să-l ducă oriunde, numa-n București, nu. Să se învețe minte să vorbească gura fără el. Să vedem atunci dacă mai câștigă alegerile.”

Pe chipul eroului de la Nassiriya a apărut curcubeul, ba chiar a prins culoare în obraji, ochii i s-au umplut de bucurie, apoi și-a deschis larg brațele pentru a-l strânge la pieptul său: „Vino să te pup pe fruntea aia lată și plină cu idei deștepte. Ce m-aș face eu fără tine, Marcelule, ce m-aș face?

Viață grea, mon cherule, viață grea. Să prestezi trei ore pe săptămână (trei!!!) și 15, cel mult, pe lună, pentru 12.000 de lei, plus alte „mizilicuri” bănești, drept bonus, nu e de ici, de colo. Măsura e una corectă. La fel o gândit și Marcelu când i-o spus lu’ Ciucă:

– Decât să ținem ședințe cu doi, trei oameni, mai bine îi trimitem acasă. Că între noi fie vorba, sunt și ei oameni, nu mașini. Nu roboți. Să se bucure de primăvară, să se recreeze în sânul naturii, mai ales acu’ când, vorba cântecelului învățat la grădiniță: Înfloresc grădinile// Ceru-i ca oglinda// Prin livezi albinele// Și-au pornit colinda.

Nea Nicu, care nu-i iese din cuvântul lui Ciolo, l-a asigurat că așa e:

– Ai dreptate, Marcelule, i-ar fi zis nea Nicu. Să se ducă că au și ei nevoie de odihnă. Că m-am uitat la senatorii mei liberali, cât de supți sunt la față, cât de incoerenți sunt la interviuri. E clar, că sunt epuizați fizic, dar și psihic după atâta lucru. În ultimul timp i-am văzut tot mai apatici, lipsiți de vlagă. Nu mai performează, Marcelule, și asta mă îngrijorează. Că dacă ar ieși bătrânul Brătianu din cavoul lui și i-ar vedea… mamă, mamă. S-ar îmbolnăvi instant, nu alta.

– Nu te agita, mon cherule, că și ai mei sunt la fel. Lucrul ăsta l-o observat și bătrânul Iliescu, care m-o sunat într-o noapte, pe la două.

– N-avea somn, săracul de el… Reumatismul, cine știe!

– Stai să vezi ce mi-o zis: «Măi, dragă, Marceluș, că așa mă alintă el pe mine, îmi place cum combați, cum te implici peste tot. Îți admir destoinicia și cerbicia cu care abordezi orice proiect de țară. Repet, îmi placi, dar ți-aș recomanda să-i mai împingi de la spate pe ai tăi că s-au cam lăsat pe tânjală în ultima vreme.» Sincer, chestia cu tânjala nu mi-a picat bine, că tot așa îmi zicea și mie tata să pun mâna pe carte, că de nu ajung covrigar ca nea Costică, vecinul nostru.

Nu știam dacă bătea vreun apropo sau o spunea doar așa, să se fi aflat în treabă la ora aia. Eram în dilemă. Bine, nu în aia literară că, ți-am spus, eu toată viața mea am fost cu covrigii, cu hau, hau, nu cu reviste literare.  Până la urmă, tot bătrânul m-a lămurit ce fusese cu telefonul ăla din miez de noapte.

– Cum așa?

– Că dacă mai merg zilele astea pe la Buzău, să-i aduc și lui câțiva covrigi cu susan, că de ăștia îi plac lui și lu tanti Nina, dimineața la cafea cu lapte.

– Și i-ai adus?

– I-am adus o plasă, de aia cu un leu și cincizeci de bani, dar nu asta am vrut să-ți spun.

– Nu te înțeleg, Marcelule.

– Ce-i atât de greu de înțeles, nea Nicule? După ce m-a sunat bătrânul mi-a venit ideea cu programul ăsta de lucru, în regim hibrid. Că ce e prea mult, strică și, zău, nu vreau, ca peste ani, să ajungă vreunul dintre ei să ne sune noaptea, să-i aducem covrigi sau vreo legătură de ceapă, de la țară. Că acolo te duce politica. Te îmbolnăvește, nu alta.

– Ai gândit bine, Marcelule. Că boală grea ca surmenajul ăsta nu e nimic pe fața pământului

.

Am avut o școală, una dintre cele mai performante din Europa (cu siguranță că mă vor înjura mulți), și au venit unii,  au uns-o cu slănină s-o mănânce câinii. Cu bun-simț, câinii n-au mâncat-o, dar s-a ales praful de ea. Am avut și o agricultură, și iar vor spune unii că aberez, cu producții mari la grâu, porumb, floarea soarelui și ce s-o mai fi cultivat la vremea aia, cu zootehnie, sistem de irigații în care unii, frați cu ăia care au trimis la topit industria, care, să ne înțelegem, nu era a lui Ceaușescu, și-au băgat picioarele, distrugând tot ce le-ar fi amintit despre regimul comunist.

Ce avem astăzi? Uzine, combinate, mine închise ori puse la pământ, sate triste și golite de viață, bătrâni îngenunchiați și condamnați de neputința celor care conduc România de 34 de ani, copii orfani, cu părinți în viață, tineri ce halăduiesc în Europa celor bogați. Și ce mai avem? Avem printre cele mai mari prețuri la produsele alimentare din Europa, importăm tot ce altădată produceam grație „prăpăditelor” de CAP-uri și IAS-uri, și fabrici de mezeluri. Importăm anual 500 de mii de purcei, în mare parte din Ucraina care e în război, pentru că scroafele noastre s-au făcut afurisite și nu mai vor să se reproducă.

De parcă toate astea nu ar fi fost îndeajuns, vin cei de la Autoritatea Națională Fitosanitară și spun că, în urma controalelor și analizelor de laborator, au constatat că spanacul, ceapa verde, mărarul și pătrunjelul conțineau reziduri de pesticide cu valori mai mari decât limita maximă admisă. Știam, sau cel puțin așa bănuiam că stă treaba la roșii, ardei ori vinete, că le sunt grăbite coacerea. Sub nicio formă nu mă gândeam ca acest lucru să fie posibil și la amărâtul  ăla de pătrunjel  care dă gust mâncării noastre. Sau la mărarul care, între noi fie vorba, și-a pierdut până și din mirosul de altădată, dar și-a dublat prețul între timp.

Durerea e că, în timp ce noi de mirăm și ne lamentam, pe cei care ne servesc pătrunjel, mărar și alte astfel de produse îmbâcsite cu pesticide, îi dor la bască de controalele astea. Plătesc amenda, apoi o iau iarăși de la capăt, în timp ce noi ne căutăm de sănătate în spitale.