Recunosc, te-ai lipit de mine ca marca de scrisoare. Fără ifose, fără aere de milionar care ești. Mi-a plăcut de tine de la începutul începutului, că ai fost modest, ți-ai știut lungul nasului și nu te-ai dat niciodată grande. Cine mi-s eu… Ai rămas la nivelul de șofer de Buceagă, care încălzea motorul iarna cu șomoiogul de cârpe înmuiat în motorină. Nu te-ai dat rotund cu elicopterul cu care astă vară cărai nuntașii de la Bocșa la Reșița și nici cu pozele de la nunta Andrei Pleșa ori cu cele din Cancan, deși erai îndreptăți s-o faci. Dacă ai putut să ajuți pe careva l-ai ajutat, dar tot la fel de bine, dacă ai avut ocazia să-l dai afară de la CJ, l-ai dat cu cel mai mare drag. Ăsta ești tu, unic și irepetabil.

E adevărat, la capitolul realizări nu stai tocmai grozav. Nu ai pe stoc mai nimic din cele așteptate de cetățenii județului de la tine. Cârcotașii, știi tu care, ar spune că stai chiar prost. Prost de tot. Nu te uita în gura lor. Ce ar fi vrut ei? Ce n-au făcut alții în 30 de ani, să fi făcut tu în doi? Unde dracu s-a mai pomenit așa ceva? Nici Dumnezeu nu a făcut lumea asta într-o zi, două, și atunci cum să faci tu ca județul ăsta să zbârnăie în doar doi ani? E adevărat că ai promis că dezvolți Caraș-Severinul, că repari drumurile și construiești altele, dar, nah, asta a fost în campanie când, ce-ar fi vrut alegătorii să le spui? Că nu o să faci nici aia, nici ailaltă? Păi atunci, cine ar fi fost prostul să te aleagă?  La urma-urmei, Romi dragă, așa e în campanie, minți că așa mint toți candidații.  Ș-apoi, de unde să fi știut tu ce avea să fie peste un an, doi? Că în administrație mai trebuie să te și pricepi, nu doar să te cerți și să te judeci cu toți, începând de la portar și șofer și până la șefii cei mari din CJ.

Nu știu ce cred alții despre tine la ceas de bilanț, dar per total, eu sunt mulțumit de prestația ta în acești doi ani de mandat. Am scos o carte cu tine și am scris sute de editoriale. Cred că ai face bine să-mi mulțumești pentru că, dacă astăzi ești cine ești, mi se datorează și mie.

Și după ce a făcut toți dracii de pe fața pământului, Maticiuc ăsta s-a apucat să se ocupe de acte caritabile cu ajutorul Fundației pe care o are. Să ajute spitalele care, vorba lui, par costumate de Halloween zi de zi, să dea o speranță comunităților locale care și-au pierdut orice încredere în stat și în reprezentanții aleși ori numiți pe născociri politice. S-a dus acolo unde a fost chemat sau a auzit că este nevoie  de el. Așa a ajuns și la „spitalul groazei” din Reșița pe care Lili Gherle, această „frumoasă nebună” a zilelor noastre, vrea să-l transforme în „spitalul speranței”. Cu ajutorul unora și a altora. Inclusiv al celui care, cândva, interpreta rolul de fante de Obor. Pentru toate acestea, Codin Maticiuc merită respectele mele. Poate chiar și ale lui Romi de la CJ care a renunțat la un proiect cu finanțare europeană ce viza reabilitarea spitalului în cauză. Dar ce așteptări să ai de la un om care are numai avioane în cap?

Dincolo de toate astea, mă întreb la ce e bun un spital, fie el și al „fericirii”, la Reșița. Că ajungi să te interneze familia  la una din secțiile lui, în speranța că te vei face bine. Și din prima zi, doctorul care te ia în primire îi pune în mână aparținătorului o listă cu medicamentele de care ai avea nevoie să te pui pe picioare. Că spitalul nu are bani pentru cutare pastilă sau cutărică injecție. Plus, pansament, perfuzii, branule, mă rog, tot ce e nevoie într-un spital. Știu că mulți nu sunteți de acord cu mine. Unii poate mă iau la mișto: „Iar aberează Nafiru. A terminat cu Dunca și acu’ se leagă de spital.”. Stați liniștiți, nu am terminat cu Dunca. Cât timp este în funcție la Consiliul Județean, el va fi mereu clientul rubricii: „Actualitatea la zi.” Motivul, unul singur: Spitalul Județean de Urgență Reșița este în subordinea Consiliului Județean Reșița, iar cât timp din spital lipsesc medicamentele, nu pot să-l trag de mânecă pe cetățeanul de pe stradă. Simplu.

Ca să vedeți că nu aberez, vă povestesc ce am aflat ieri. Mă sună un amic să-mi spună că din spital lipsește un anumit medicament. Din spital, nu și dintr-o farmacie din oraș. De ce nu se găsește? Pentru că nu sunt bani pentru medicamente. Domnule Dunca, ai auzit? Nu contează numele medicamentului, ci faptul că, tatăl său are nevoie zilnic de un flacon care costă 300 și ceva de lei, iar pentru început, medicul i-a prescris un tratament pentru o săptămână, urmând să continuie până se va pune pe picioare. Cât timp? Dumnezeu știe! Două, trei săptămâni…  Zi de zi, 300 și ceva de lei, dacă vrea să mai prindă Crîciunul.

Vi se pare amuzant? Mie nu! Cu toți sponsorii, gen Codin Maticiuc, și cu o „nebună” ca Lili Gherle, spitalul ăsta nu se va mai face bine niciodată. Și, atunci, vorba lu’ Gogu: „de ce să mă internez, bă, acolo? Nu e mai bine să mor acasă, în patul meu, cu capul pe perina mea?”

Nu face risipă de energii, ceea ce îi permite să fie mereu în vervă, să dribleze, să centreze și tot el să dea cu capul atunci când este nevoie. E un fel de Ciprian Deac care, dacă nu mă înșel, a câștigat șase titluri de campion cu CFR-ul lui Neluțu Varga. Deocamdată, Felix doar două, amândouă cu Primăria Caransebeș, dar are timp să-l ajungă din urmă pe elevul lui Dan Petrescu, și chiar să-l depășească, pentru că, în administrație nu e ca la fotbal, poți să joci până la pensionare și dincolo de ea. Din acest punct de vedere, recordul lui nenea Marcel Vela (doar trei titluri) e și el în mare pericol.

Felix, miștocar cum îl știm, e de părere că garnitura pe care o conduce nu va avea nicio problemă la următoare oprire, cea a alegerilor din 2024, mai cu seamă că e cu verificările la zi de când a intrat în revizie generală în depoul condus de Sorin Grindeanu. Și fără îndoială, el are dreptate, că niciodată nu s-au comparat Rapid-ul și Acceleratul de Timișoara-București cu Expresul de Băuțari. Nici măcar atunci când acesta din urmă oprea regulat, de cinci-șase ori pe zi, cu precizie nemțească, la Iaz, Glimboca, Oțelu și Zăvoi. Asta îl face pe Felix să spună că peste doi ani nu adversarul de la urne este important (contracandidatul liberal), ci scorul. La ce competitori, de liga a III sau chiar a IV-a, există pe plan local, i s-ar părea rușinos să dea cu stângu-n dreptu’ în fața porții.

Singura lui teamă, mărturisită de altfel, să nu calce prea des în străchini. De aceea se gândește că de azi înainte să treacă mai des pe la biserica lui Lucică, Prea Sfântul slujitor al Episcopiei așezată cu fața spre terasele lui Mitru Rujan și Andra Stroe (fostă Pleșa), acolo unde își bea cafeaua și sucul protipendada gugulană! Până atunci, însă, are de ales între jocul economicos al băieților lui Dan Petrescu și fotbalul-șampanie la care tot visează Mihai Rotaru, patronul juveților. Cu siguranță, va opta pentru varianta din urmă, cu atât mai mult, cu cât e fan Bancu, Andrei Ivan, Nistor și Jovan Marcovici.

Staroste, în sensul că s-a ocupat cam de toate (deși nu ar fi avut nicio treabă cu așa ceva), de la primirea oaspeților, parcatul mașinilor goștilor, urcatul și coborâtul de pe scenă, până a făcut febră, și până la transmis mesajul lui personal și al familiei sale, la înmânarea diplomelor de participare și la strângerile de mână, nimeni altul decât deputatul Marius Damian, de la PSD.

Acesta, într-un moment de tulburătoare sinceritate, a grăit (aproximativ) la o măslină și un vin fiert cum nu mai băusem de la Crăciunul de acum doi ani din Piața Prefecturii: „Dacă peste doi ani nevasta mea va candida la primărie din partea PNL, 90% dintre alegători vor deveni liberali”. Bravos, nea Mariusică, așa te vreau, ce mama dracului. Dă-le peste nas pesedeilor care-s cu nasul pe sus. Eu zic că și dacă ar candida din partea AUR și USR ar fi la fel!

Dovadă că nimic nu e întâmplător în lumea asta, la câteva zile după tulburătoarea mărturisire, profetul de la Ciriegova (a nu se confunda cu oracolul din Dămăroaia, și el pesedist la origine), s-a tras în poză cu doi liberali grei: guru de la CJ și ministru’ de la Armeniș. Să le facă în ciudă lui Silvică și Mocio care oricât ar vrea ei, niciodată nu vor avea o amintire de acest gen. Cu Cola în față, la umbra unui pin bătrân. Nu răchie, nu tulburel, ci cu Cola, Cola.

Să discute, ce? Nu vă duceți cu gândul la alegerile din 2024 și nici la procentul ăla de 90%. Vă spun eu ce, că n-o să ghiciți: soarta spitalului județean. Să facă pe dracu-n patru să evite un conflict internațional cu sârbii. E mai complicat de explicat cum stă chestia conflictul ăsta balcanic, dar faptul că guru Dunca a ajuns să apeleze la serviciile profetului din Ciriegova explică de ce județul ăsta e unde e. Hai, Vela, ca Vela, mai apelează la unul, la altul, că de aia a fost ministru, are pile, relații și uși deschise pe unde umblă, dar ce să facă Mariusică al nostru, că pe el nu-l bagă în seamă nici măcar al lui? Nu-l bagă ai lui pentru că sunt invidioși, că el poate și ei, nu. Așa e când ești de la Ciriegova. Noroc cu guru Romică care are încredere deplină în capacitatea intelectuală și mobilizatoare a lu’ domnu’ deputat de a se zbate pentru  „măcar o minimă modificare legislativă necesară depășirii unui punct sensibil legat de spitalul nostru plin de datorii.”.

Pe surse, am aflat că viitoarea rundă de discuții va avea loc la Ciriegova, la o răchie, o coleșă, brânză și găigană căci, nu-i așa? aici e locul în care orice este posibili, inclusiv festival internațional de folclor, doar cu participare mioritică.

Într-o zi mă întorceam acasă. După-amiaza, pe la chindie. Intru în scară și, la parter, mă izbește un miros de cartofi prăjiți. Și de cârnați de casă. Încep să salivez. Trag aer în piept și îmi văd de drum. La etajul unu, dinspre apartamentul din dreapta, un damf de ciorbiță de pui se strecoară pe sub ușă. Închid ochii și-mi zic în sinea mea: nu-i rău, e chiar bine, cât timp mănânci ciorbiță acrită cu aguridă sau dragavei. Să-ți bați copiii, nu alta. La etajul doi, la fel. Miros de mâncare. De găigană cu slănină friptă. Viața mea. E drept, pică greu la ficatul pensionarului, dar de foame ai mânca și lemne. La trei, ușa de la apartamentul vecinului întredeschisă, miros de pancove. Simt că mă ia cu leșin. Dumnezeule! Să pici din picioare, nu alta. Am intrat în casă și nici nu mi-o mai trebuit mâncare. Mă săturasem de atâtea mirosuri.

Și tot ce v-am povestit eu se întâmpla cu vreo trei-patru zile înainte de pensie. Asta ca să înțelegeți că nu e dracu atât de negru cum încearcă unii să-l facă. Cât timp mănânci ciorbiță, găigană și pancove înainte de a veni poștașul cu pensia nu o duci rău. Să fim serioși și să nu-i blamăm pe ăștia care ne conduc. Voi credeți că nea Nicu Ciucă și fratele Ciolacu nu le-ar da mai mult dacă ar avea de unde? Da’ de unde să le dea, bro, dacă nu e parale în țara asta? Că doar nu cacă bani niciunul dintre ei ca să le dea pensionarilor. Și apoi, pe cine să mulțumească mai repede? Pe ei sau pe ăia cu pensiile speciale? Voi, ăștia care tot îi huliți pe nea Ciucă și ai lui, ați lua de la parlamentari, de la secretari, secretare și șefi de nu știu ce instituții ale statului care sunt  pe lângă ei ca să dați la amărâții de pensionari? Păi vedeți. În cel mai rău caz, un procent, două acolo să nu zică lumea că sunteți de neam prost și nu le dați chiar nimic. Dar asta e ca și când treci pe lângă un cerșetor, scoți portofelul  și încerci să scapi de creițari, nicidecum de bancnotele frumos aranjate.

Dar e bine și așa. Cât timp nu vezi un pensionar în stradă să strige: „jos cutare!” „rușine, rușine să vă fie” și „mama voastră la toți”, e bine. E chiar foarte bine. Înseamnă că nu se plâng, mai fac o gaură la curea, mai pun o pătură pe ei și tot așa până când popa le cântă prohodul.

Gata, vă las și fug acasă că e ora 5. Poate mai prind și eu pe scara blocului câta miros de ciorbiță, găigană sau clătite. Nu de alta, dar să nu mă culc și în seara asta flămând…

De unde și, mai ales, de ce se ridică praful ăsta camuflator? O întrebare la care unii au un răspuns clar, iar alții, aflați cu musca (sau cu roiul de muște) pe căciulă îți dau de înțeles că tu, om simplu, cu problemele tale pricinuite de facturile de gaz și curent, nu ai nici pe dracu dacă înghiți (tragi pe nas) praful ăsta pe care îl poți îndepărta doar cu șpaclu ori scula aia cu care rașchetai pe vremuri parchetul din cameră. Dimpotrivă, odată ajuns în trupul  tău sensibil, nici nu știi ce bine îți face, întărindu-ți plămânul și mai știu eu ce alt organ cu care intră în contact. Chestia că îți afectează sănătatea e o prostie cât casa, inventată de unii care vor neaparat răul lui Putin și glorioasei sale armate. Nimic nu e adevărat din ce se clevetește, singurul lucru pe care trebuie să-l recunoști e că îți place să te vaieți ca o babă frustrată pentru faptul că nu mai poate alerga la cros.

Măi, dragă locuitorule din Dealu Crucii. Te-ai gândit vreo clipă ca praful ăsta să nu provină din coșurile făbricii (care pe vremuri era combinat) spre care tot arăți cu degetul? Ia în calcul și varianta cu lucrările la tramvai. Că tot orașul e un șantier. Că și ăla e tot praf! Ce zici? Că specialiștii de la fabrică asta lasă să se înțeleagă: poluare zero, sau aproape zero, cu valori ce se încadrează în parametrii impuși de STAS, DIN și alte reglementări.

Ce dracu, bă, în loc să vedeți clar de unde vine praful, voi v-ați pus cu gura pe bieții șefi de la TMK. Vreți făbrica închisă. În conservare. Ei asta au înțeles (prin comunicatorii lor de suflet) că voi, o mână de oameni din Dealu Crucii (unii și aceiași. Cu e posibil, bă, una ca asta?) nu vă opriți până nu închideți făbrica și lăsați 1.000 de angajați pe drumuri. Ce oameni răi, domnule, ce oameni! Repet, ei asta au înțeles (sanchi) nicidecum că îi îndemnați să-și repare jucăria. Să și-o repare și să se termine odată cu chestiile astea penibile, victimizându-se ori de câte ori vrea mușchiul lor.

Ce gargară ieftină, domnule. Ieftină și camuflată în praful ce plutește deasupra Dealului Crucii.

„Cine ne dau nouă lecții de cinste, corectitudine și morală”, e de părere amicul prin venele căruia curge sânge albastru. E drept, de răzeș, nu de regină sau rege, dar ce mai contează „Ei, bă? Ei, care în loc de mușcate în ferestre au fetițe scoase la produs, fără nicio jenă? Lasă-mă, bro, cu Cartierul tău Roșu din Amsterdam. Ce dacă e recunoscut în toată lumea și e atracția numărul unu din oraș? Când ajungi să-ți scoți fomeia la expoziție, precum țiganii caii în târgul de la Răcășdia, e jale frate și nu se cade să ne dai lecții de viață. Și fufele alea, în loc să stea dracului acasă, la oală, să dea cu mătura și să spele chiloții bărbaților, își arată cracii goi și se scălămbâie ca toți dracii, doar, doar s-o găsi vreun paralitic să le cocoșeze. La noi, dacă se duce vreuna pe centură la agățat, gata, sărim de cur în sus că e curvă, prostituată. La ei e spectacol. E atracție turistică. Artă. E libertate să se însoare bărbat cu bărbat și să se mărite femeie cu femeie. Cum să ne primească ăștia în Schengen, bă? Că n-or fi proști să le stricăm tradițiile.  Și nici n-ar fi corect să se amestece centuristele noastre cu vitrinierele lor.”. 

Asta îmi place mie la amicul meu. Că face haz de necaz chiar și atunci când scroafa-i moartă în coteț. E la fel ca și stră-stră-stră (ș.a.m.d.) bunicul său și urmașii acestuia care au trecut prin viață cu zâmbetul pe buze, scornind bancuri despre toți cei care au existat pe lângă bătătura lor. De asta și zic: Tot înainte! Bășcălia, salvează România! Că, vorba aia, ce ne-o mai rămas de făcut?