15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
Please assign a Header Menu.
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Victor Nafiru

Citeam mărturisirea unui cuplu tânăr de ucrainieni refugiat la Cluj. Pentru o clipă, cei doi au avut impresia că, de fapt, se aflau în oricare alt mare oraș al Europei, nicidecum într-o țară în care milioane de oameni supraviețuiesc cu 3-400 de euro pe lună. La început, Oleg, că așa îl cheamă pe tipul ăsta, a rămas surprins de prețul alimentelor din supermarketuri, de la legătura de mărar și pătrunjel și până la halca de carne de porc. A făcut comparație cu ouăle din prăvăliile lor și a fost convins că ale noastre sunt de la găina cu ouă de aur. Apoi, într-o seară, când a făcut imprudența să-și scoată nevasta la restaurant, a amuțit de tot. Cu cei 70 de dolari dați pe ce-or fi mâncat ei acolo, zice că în Ucraina ar fi trăit aproape o lună. Că la ei, aceeași cină ar fi costat cel mult 7 (șapte) euro. Singurul lucru care apropie o cină românească de una ucrainiană sunt tacâmurile, șervețelele, scobitorile de pe masă. În rest, pentru o seară, i s-a părut că ajunsese în Elveția sau pe Coasta de Azur.

A, și o mai zis ceva, că nu înțelege cum pot trăi oamenii săraci cu așa prețuri și că, la Kiev ar fi fost revoltă dacă se întâmpla asta.

Să le luăm pe rând. Măi domnule Oleg, matale crezi că omul de rând, ăla pe care îl vezi la televizor, primindu-vă în vămi cu brațele deschise, se gândește să ia cina într-un restaurant? Sau prânzul? Stai liniștit, că în România este ca și la voi. Mai cu o ciorbiță de urzici, mai cu un ou spart peste o mână de leurdă, mai o mâncărică de dragavei. Dacă omul simplu le are pe astea pe masă, te asigur că nu moare de foame. Să nu-mi spui mie că în Ucraina e altfel. Că ăia săraci nu se pot culca seara dacă nu au mâncat la restaurant. Chestiile astea or fi pe la Paris, Roma sau Veneția, dar nu pe la noi, prin colțul ăsta de Europă.

Și, doi, chestia cu revolta. Păi cine să se revolte? Pensionarii? Să fim serioși. Pe ăștia îi amăgești repede cu o sută- două de lei la pensie. Tinerii? De unde tineri? Ăia care au fost capabili au plecat unde vreți să ajungeți și voi, iar cei rămași se declară scârbiți și de unii, și de alții.

Așa că, nu te lua după românii pe care îi întâlnești în restaurante, că nici eu nu mă iau după ai tăi care au fugit cu merțanul de acasă, din Ucraina.

Acțiunea este parte a proiectului „Electromobilitate”, coordonat de Dan Boboescu, născut, crescut și muncind o perioadă la Reșița, iar ideea aparține primarului Ioan Popa care reiterat faptul că administrația locală se îndreaptă spre o zonă verde.

Întrebat de ce a optat pentru un autoturism electric, Boboescu a spus: „De dragul planetei, dar și de dragul buzunarului, pentru că este mult mai ieftin să circuli cu o mașină electrică decât cu una pe benzină. (…) Reșița arată că se poate și altfel, de aceea ne-am dorit să promovăm această inițiativă reșițeană, fiindcă dacă toți primarii ar avea această preocupare, problema mașinii electrice nu ar mai exista”.

Alături de echipa „Electromobilitate” s-a aflat și primarul Ioan Popa, cel care a militat în ultimii ani pentru transformarea Reșiței într-un oraș verde, cu cât mai multe mijloace de transport prietenoase cu mediul.

„Partea de autoturisme cu propulsie electrică este exact ceea ce ne dorim, alături de alte proiecte de mobilitate urbană, de transport public civilizat cu tramvaie sau transport de mobilitate alternativă – biciclete, trotinete. Lucrăm foarte mult în domeniul acesta și ceea ce se întâmplă astăzi este o dovadă că lumea se mișcă în această direcție. Ceea ce se întâmplă astăzi este o dovadă că lumea se mișcă în direcția aceasta. Și noi ne pregătim să mai luăm câteva mașini electrice la Primăria Reșița și chiar și în zona personală, a familiei, și eu fac acest pas”, a mărturisit primarul Popa.

Pentru Vasilică a lu’ Cîțu ori pentru ăia care vor decide asta, poate nu înseamnă mare lucru în plan personal. Au din ce să trăiască, au ce să pună copiilor pe masă, au putere, iar ororile și consecințele războiului îi vor atinge prea puțin. Să ne gândim, însă, la de angajații din cele  600 de companii cu capital rusesc ce funcționează în România. 600 de companii, fiecare cu cel puțin 10 angajați. Dar să nu ne ducem până într-acolo, ca să ne întrebăm ce vor face ei în această situație. Să rămânem la noi acasă, la Reșița. Oare Vasilică al nostru are idee, nu câți angajați are TMK, compania cu capital rusesc, ci unde se situează Reșița din punct de vedere al locurilor de muncă? Ca fost prim-ministru și ar cam trebui să știe, dar mă îndoiesc să fie așa.

Pentru cei 770 de angajați ai celui mai vechi combinat siderurgic din sud-estul Europei, stoparea relațiilor comerciale cu Rusia echivalează cu sfârșitul legendei despre Cetatea de Foc. Pentru că nu vorbim de o criză a materiilor prime ori de vreo grevă sau miting sindical, și nici de o pandemie care să ne țină închiși în case pentru o săptămână, două. Nici măcar despre o insolvență sau un faliment, ci despre ceva ce nu s-a mai văzut până acum pe aceste meleaguri. Nici măcar în timp de război, darămite pe vreme de pace. Oamenii ăștia nu vor fi trimiși acasă în șomaj tehnic și nici în vacanță prelungită. Pentru ei, combinatul a însemnat și înseamnă viață. Și nu doar pentru ei și familiile lor. Pentru Primăria Reșița TMK înseamnă cel mai important contribuabil la bugetul de stat. Și nu de azi sau de ieri. Cei 250 de ani de foc nestins stau mărturie în acest sens.

Așa că, domnule Vasilică, înainte de a lua măsurile astea, gândeste-te la cei 770 de angajați de la TMK, la bugetul Reșiței. Gândește-te bine și vezi ce pui în loc, că dacă o faci ca și cu Horeca…

Asta ar fi fost atunci, dar cum între timp de pe aceeași piață liberă (în primul rând de prejudecăți) au dispărut și roșiile, și cartofii și vinetele, nu mă mai surprinde nimic. Dimpotrivă, am fi mirați dacă lucrurile ar sta invers. Că în loc de 3 lei și ceva pe kilul de mere românești, chiar 4, am plăti doar un leu și câțiva bani, atât cât dăm pe cele poloneze. În loc să ne mire cum e posibil una ca asta că, vorba aia, Polonia nu e în spate Gării din Ciulnița, mai bine i-am aduna pe toți miniștrii Agriculturii de după 1989, peste 20 la număr, să-i întrebăm pe fiecare în parte pe fiecare pe rând: „Bă, nea Ilie, Ilie Sârbu, bineînțeles, matale ce ai făcut pentru mărul ăsta de Voinești că, vorba aia, ai fost în două rânduri ministru?” Dar și pe Daea, că și ăsta se laudă la el în sat cu două mandate de ministru. Cum, pe ăsta nu, că nea Petrică e specialist în cornute și că are meritul că ridicat bălaia noastră mioritică la rang de brand de țară? Bine, se iartă, dar atunci poate să ne povestească domnul Tabără, alt ministru cu două mandate la brăcinar, cum e cu mărul ăsta. Sau  Gheorghe Flutur, Dacian Cioloș, Adrian Oros, chiar și neica Radu a lui Berceanu și toți ceilalți care s-au văzut peste noapte miniștri peste tarlaua țăranului român.

Eu, unul, i-aș întreba doar atât: „Cum dracului ați acceptat, bă, roșiile alea turcești, cartofii ăia de la piramide, prunele alea aduse din Peru și piersicile japoneze care arată ca smochinele? Cum de-ați permis stimabililor să ni se vândă în supermarketuri salată verde crescută în apă ori pătrunjel în pahare de plastic care în loc de pământ au burete, în timp ce roșiile noastre, caisele și piersicile și toate celelalte se strică în solarul țăranului român? Cum?”

Prea multe pretenții? Poate, dar uite unde s-a ajuns. La povestea cu mărul ăsta de Voinești, pe cale de dispariție. Dar nu o să dispară, vă spun eu. Atâta timp cât mai avem țărani, mărul ăsta va continua să nască legende cu și despre domnițe și domnișori autentici și nu pârâți ca cei care s-au perindat în acești ani pe la Palatul Victoria.  

Așa aș fi crezut și eu, dacă n-aș fi văzut imaginile cu rușii care mangleau d’ale gurii din magazinele părăsite și cu soldățeii de plumb luați prizonieri, pe care civilii ucrainieni îi hrăneau cu pâine și ceai. Bieții soldăței, mulți dintre ei niște adolescenți mucoși, păreau nu doar speriați, ci și hămesiți de foame. Și asta după numai trei zile de lupte, când nici măcar nu apucaseră să vadă ce înseamnă războiul. Că am auzit pe unii spunând că Volodea de la Moscova nu s-ar fi așteptat la o rezistență atât de puternică din partea lui Volodea de la Kiev și mi-a venit să râd. Că el așa crezuse, că în două, trei ore, hai patru, cinci, dar nu mai mult de o zi, Klitschko să le fi ieșit în cale generalilor cu cheia Kiewului pe tavă, cu pită și sare și urarea frățească de „dobro pozhalovat’ tovarishchi”.

Zău, mă? Ce  vrei să spui prin asta? Că nebunu’ ăsta și-o trimis soldații la război cu doar două, trei sandvișuri și un pachet de pesmeți în raniță? Terminați, bă cu prostiile, trebuie să fii  dement să crezi că un război se câștigă în două zile și asta doar că pe tine te cheamă Putin. Nu s-a câștigat în Afganistan sau în nu știu ce republică separatistă, darămite aici unde Ucraina are de partea ei toată planeta, mai puțin Zimbawe, Somalia și Malawi.

Sigur, de la nebunul ăsta te poți aștepta la orice, din moment ce și-a ascuns familia în buncărele săpate în munții din Siberia, dar știți ce nu înțeleg eu? Pasivitatea de care dau dovadă moscoviții, lenigrădenii și toți ceilalți ruși care prin tăcere îl susțin pe marele urs. Și nu e bine, neică, nu e bine, că dacă nebunul ăsta dă cu bombardeaua nucleară, atunci se duce dracului și votca lor, și Matrioșka și Sputnik și tot ce înseamnă Mama Rusia! O să rămână doar ruleta rusească…

Că de vreo doi ani, nu mai e ce a fost cândva. Până mai ieri, numai covid am avut în cap. Parcă ne damblagisem cu toții. Dimineața la televizor, știri despre Covid-19. Câți s-au îmbolnăvit, câți erau pe cale să se îmbolnăvească. La prânz, la fel. Câți muriseră între timp, câți urmau să moară (Totul era planificat!). Seara, nu mai vorbesc. Seara, în loc de rendez-vous cu nevestele, iubitele, mă rog, fiecare cu ce avea la îndemână, la 6 fix ne întâlneam cu mutu, ăla de la Cotroceni, țeapăn, fără nicio grimasă pe față, iar după 8, stăteam ca proști cu ochii zgâiți la televizor, ascultându-i pe Marcelino, Arafat, Tătaru și ceilalți cum ne făceau ei programul de-a doua zi: dimineața, două ore de plimbare în jurul blocului, la prânz încă jumătate de oră, tot așa, ca găina în jurul casei, seara, la televizor. Nu mai vorbesc  de izoletele alea sinistre, de ordinele cretinuțe care ne interziceau să ieșim noaptea din casă, de măștile vîndute în farmacia lui Tătaru din Vaslui.

Ce mai, ne tâmpisem de tot. Nu mai aveam nimic în cap în afară de vaccinurile Pfizer, Johnson&Johnson și Asta Zeneca. Nu-ți mai puteai pupa nevasta sau amanta de teama variantei Delta a virusului. Nu-ți mai vizitai părinți, ca nu cumva să se îmbolnăvească de la tine. Nu  mai permiteai să visezi ceva frumos noaptea de teamă să nu iei covid. Îți îngropai morții mai ceva ca pe leproși. Ce vremuri, Gogule, ce vremuri!

Și când să zicem și noi Doamne Ajută că am scăpat, hop războiul. Ptiu, ce-o să ne mai aștepte de acum încolo, chiar dacă nu o să ajungă până la noi. Câte povești o să apară despre unii, despre alții. Azi, cei răi sunt rușii, mâine ucrainienii. Câte manipulări de-o parte și de alta. Doamne, Doamne! Ne vor zăpăci de cap, ca pe vremea covidului. Câte reportărițe prin vămi întrebând oligofrenic: „De ce ați plecat de acasă?” De bine ce le-o fost, fă, că doar nu de frica rușilor și a războiului. Ce e atât de greu de înțeles?

Bă, Gogule, unde sunt, bă, vremurile de altădată? Chiar și ălea cu nechezol și suc la TEC. Unde? Până te gândești să răspunzi, hai că dau eu o cafea. Un capuccino, ca destul e viața asta amară!

Bă, băieți, ce vreți în fond și la urma urmei? Voi, ăștia 50, cu femei cu tot, care ați reprezentat cu cinste și mândrie Banatul de Munte la București la acea mega-super adunare de 2.000 de oameni, vreți să-l dați jos pe nea Iohionică? Vreți să duceți cucuveaua la Cotroceni, doar, doar și-o găsi beleaua? De ce nu spuneți așa, bă, frate. Uite cum facem data viitoare: voi veniți în marș spre Cotroceni, cu strigături, vuvuzele, torogoate, saxofoane și ocarine, iar eu vorbesc cu nea Werner să se cațere în castanii din grădină, iar când ajungeți la poartă, îi faceți semn să se dea jos. Simplu. Fără violențe, da’ nu vă mai tot agitați una două ca sifonul, că așa nu faceți nicio brânză.

Tanti Letiția, de ce nu stai matale acasă, că pe vremea asta s-ar putea să răcești pe ale drumuri, să faci roșu în gât de la atâta strigături și bătături în palme de la aplaudat. Stai acasă că, vorba aia, câte nu are de făcut o femeie pe lângă casă la sfârșit de săptămână. Să dea cu mătură în bătătură, să bage haine la spălat, să facă mâncare, să spună povești nepoților, să meargă la cumpărături. Bașca, să pregătească lecțiile pentru săptămâna următoare. Apropos de școală, ce exemplu le dai matale copiilor care îți citesc postarea de pe Facebook: „Mergem «să dăm cu ei de pământ», că asta seamănă al dracului de mult cu ce se strigă la galerie: „Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor.” Ce-o să spună copilașii? „Bă, ce le mai zice doamna Letiția.“ Asta crezi că o să spună? O să te laude și o să-ți strângă mâna? Te asigur eu, că nici pentru o notă mai mare nu ar face una ca asta. Dimpotrivă.

De asta zic. Stai matale acasă, tanti Letiția, că vine vremea de făcut straturi în grădină, de pregătit arpagicul, de pus în pământ semințele de morcovi, păstârnac și pătrunjel, nu de umblat după cai verzi pe pereți la București. Părerea mea!

Apropos de afacerile pe care le ai. De City Center. Blocul ăla din centrul Reșiței, cu apartamente, spații comerciale și nu numai. Văd că ai început să dai din casă. Să divulgi numele celor cu bani, care au cumpărat în blocul tău. Păi, e frumos, măi, Romi, să faci una ca asta? Tu nu ești de la coada vacii să te cobori la așa ceva, ci ditamai afaceristul, milionar în euro. Ce încredere pot avea de acum încolo clienții în tine care vor să-și protejeze investițiile, dacă tu îi dai în gât? Poate că ar fi trebuit să încheie un contract de confidențialitate, dar cine să se fi gândit că faci una ca asta.

A, ai comis-o că a fost vorba de dr. Diaconescu, cel pe care l-ai scos din Consiliul de Administrație de la spitalul județean, pe motiv că nu a fost de acord cu demiterea managerei și ca să ne arați nouă că nu e rupt în cur din moment ce și-a cumpărat două apartamente cu banii jos. Și crezi că ți se iartă? Asta s-o crezi tu. Josnic, ca să nu spun altfel. Bă, Romi, în loc să te bucuri că ți-a băgat atâția bani în buzunar, tu îl dai în gât. Păi, tu ai minte? Spune și tu? Ba, mai ești și ironic, spunând că „nu  e normal să ceri unui om să fie în slujba pacientului și nu a lui în primul rând.” Bă, Romi, eu în locul doctorului te-aș trimite undeva sau ți-aș cere să faci dovada celor postate pe Facebook. Să explici insinuările pe care le faci. Că vorba lui Crina: „iar ai luat-o pe arătură, domnule președinte.”

Și încă ceva, dacă tot l-ai pomenit pe dr. Diaconescu, dă-i în gât și pe ceilalți proprietari. Că am auzit că ar mai fi pe lista ta și alți medici. Ba chiar și funcționari din Primăria Reșița. Hai să ne convingem dacă e așa sau nu! Ce zici? Sau tu ai avut treabă doar cu Caius Diaconescu… Atunci, ți se potrivește vorba aia: atâta poți, atâta faci!

Fără să le ceară cineva, românii au purces de îndată spre vămi, ducând cu ei ce aveau prin casă: o bucată de carne, o gogoașă, un sandviș, o sticlă cu apă sau o pătură. Nu le-a zis nici primarul și nici prefectul: „bă, duceți-vă și vedeți cu ce îi puteți ajuta pe amărâții ăia”. Dar nici nu au așteptat să-i vadă pe oamenii ăia bătându-le în poartă pentru o cană de apă sau o bucată de pâine. Au făcut-o pentru că așa au simțit. Cu credință în Dumnezeu, cu inimile deschise.

În acele momente, nu s-au gândit nici la trecutul istoriei, cu pământurile românești anexate în mod samavolnic și nici la faptul că liderii de la Kiev interzic școlile cu predare în limba română. Una e una, ala e alta. Dintotdeauna opinca nu a gândit la fel ca și vlădica. Pentru ei, imaginile de la televizor, cu bătrâni și femei cu copilași în brațe fugind din fața războiului au fost suficiente. În locul lor puteau fi ei, copiii sau nepoții. Suferința și durerea i-a adus la un loc în acele momente și o vorbă bună, chiar dacă era rostită în altă limbă, le-a dat curaj celor plecați în bejenie.

Oamenii aceia simpli, din satele Moldovei, au predat o adevărată lecție despre solidaritate și empatie tuturor celor care încă mai privesc România ca pe o țară din categoria de mâna doua. Localnici ori voluntari, unii veniți de la veniți de la sute de kilometri au făcut dovada ospitalității pe care mult timp am socotit-o ca pe o vorbă aruncată în vânt. Nu aștept nici recunoștința liderilor care conduc destinele popoarelor și nimic nici altceva din partea celor care, repet, ne așază în rând cu tot ce e second-hand în această Europă.

Între altele, Dunca a spus că ministrul Apelor și Pădurilor, de care aparține ANAR, ar trebui să revină asupra deciziei de numire a acestuia: Eu știu modus operandis, am văzut cum lucrează, am văzut cum s-a lucrat! Știu și mă îngrozesc că un astfel de om a ajuns într-o astfel de funcție, cât de departe a ajuns și cât de sus – director general la Apele Române. Înseamnă că ceea ce știe dânsul este foarte dureros pentru cei care l-au pus acolo”.

În replică, Gabriel Știka face câteva precizări:

„Domnul Dunca, punând la îndoială numirea mea în funcția de director general al Apelor Române trebuie să înțeleagă că implicit pune la îndoială capacitatea Guvernului României de a face numiri legale la conducerea agențiilor pe care le are în subordine, direct sau aflate în subordinea ministerelor. Îi amintesc domnului Dunca faptul că în prezent România are un guvern cu un premier membru PNL, deci coleg cu dumnealui de partid. Faptul că este excedat și orbit de ceea ce i se întâmplă în funcția de președinte al Consiliului Județean îl face să nu mai vadă nimic în afară de confruntările fără sfârșit pe care le are pe plan local, nu este o scuză pentru a contesta capacitățile propriului guvern. Dacă nu știa, îi transmit pe această cale că au fost parcurse toate verificările prealabile înainte de a fi numit în această funcție. Nici nu se putea altfel.

Nu mai adaug nimic referitor la faptul că partidul dumnealui se află într-o coaliție de guvernare pe care dumnealui, prin atitudinile constante pe care le adoptă, nu face nimic pentru a o consolida. Din contră, nu reușește decât să o slăbească. Știu că face față cu greu la sarcinile administrative pe care ar trebui să îndeplinească din funcția pe care o deține, știu că i se pare mult mai simplu să lanseze acuze și plângeri decât să își facă treaba, cum știu și că oamenii din Caraș-Severin își dau seama foarte exact de toate acestea.

Pentru că nu are nicio experiență în acest domeniu, domnul Dunca ar trebui să știe că investițiile în proiecte publice sunt proiecte care, pentru a fi duse la îndeplinire, trebuie derulate pe termen mediu sau lung. În principal din cauza procedurilor administrative prin care pot fi alocate fonduri și cheltuite. Toate renunțările, întârzierile și ezitările în acest domeniu înseamnă timp și bani pierduți pentru județul nostru. Pentru că în administrație procedurile sunt total diferite de ceea ce a practicat dumnealui în mediul privat. Sper să își dea și dumnealui seama de acest fapt cât mai curând posibil. Până acum nu pare să fi înțeles încă deplin acest lucru.

Luându-se etalon pe sine însuși, domnul Dunca prezumă că, din cauza conflictelor pe care le are cu mine, din funcția de director general al Apelor Române voi prejudicia județul de investițiile necesare în acest domeniu. Pentru simplul fapt că acestea vor trece prin instituția pe care o conduce. Îl anunț că va fi dezamăgit și în această privință pentru că, în mod cert, voi face tot posibilul să sprijin județul nostru. Ceea ce mi-am propus să fac din această funcție este peste felul în care domnul Dunca se raportează la oameni cu care ar trebui să colaboreze și la ce are de făcut în funcția pe care o deține.”

Cu toată considerația,

Gabriel Știka

Așa e, Romi dragă? În loc să vă vedeți de treaba voastră la Consiliul Județean (tu și ai tăi), să găsiți soluții pentru problemele pe care nu le-a rezolvat nici dracu de 30 de ani, sau să vă îngrijorați din pricina războiului, să vă duceți la biserică și să vă rugați la Maica Precistă să nu scape vreo rachetă spre noi, vouă vi s-a pus pata pe Alina Stancovici, managera spitalului județean. S-o demiteți, să vă puneți unul de-al vostru în locul ei. Nu țineți seama de faptul că războiul e la jumătate de oră de România ori că rahatul, la propriu, a ieșit la plimbare pe holurile Staționarului II. Nu, voi o țineți pe a voastră, aia cu: „Am o dambla la viaţa mea// Să n-ascult de nimenea.

Bine, o dați jos pentru că vi s-a urcat puterea la cap, că e femeie, că nu e din partidul vostru, dar știi Romi ce nu înțeleg eu? De ce mama dracului n-ai făcut asta la începutul mandatului, atunci când vuia presa și internetul de imaginile alea de la Staționarul III. De ce? Că dacă îți aduci aminte bine, în dimineața aia promiteai să o dai afară și să razi clădirea aia, iar pe locul ei să pui panseluțe, ochiul-boului și coada șoricelului. Apoi te-ai schimbat, după care te-ai întors din nou. Știi tu ca cine. De ce, Romi, de ce? Sau, azi nu poți să-mi răspunzi. Că azi e vineri, zi scurtă la voi la CJ. Dacă e să dăm urechea la cârcotași, pentru tine ziua de vineri nici nu există. Zi în care, e de înțeles, gândul ți-e mai mult la weekend, la Muntele Mic, la cum să faci cât mai mulți bani. Să ne înțelegem, bani pentru tine, nu pentru noi.

Dar, totuși, poate ne spui dacă este adevărat că ai de gând să pui în locul Alinei un bărbat aflat în concediu de paternitate. Adică, în concediul ăla pentru creșterea copilului mic. Hai, mă, Romi, nu fi rău,  că m-ai făcut curios din cale afară!