Povestea mea, și a noastră, nu este una gen Petre Ispirescu, în care personajele sunt hiperbolizate, cu puteri supranaturale și cu existență doar în mintea creatorului de basme. Nu, ea este una cât se poate de adevărată, cu personaje reale, normale din punct de vedere al intelectului, pentru vremurile respective. Diferența e că în cazul nostru personajele nu se iau la trântă cu căpcăunii, nu se luptă cu zmeii, nu păzesc livada cu merele de aur, nu sunt topite după Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, ci cu FPS, AVAS, Guvernul Văcăroiu, cu investitori precum Adrian Chebuțiu și Noble Ventures, cu băieții isteți din energie și, după puterile lor de nemuritori, încearcă să țină piept unora, ca Petre Roman, care au văzut în industria românească doar un morman de fier vechi.
Deci, acest „A fost odată“ , începe cu 3 iulie 1771, data de naștere a industriei reșițene, și continuă cu primele furnale, cel dintâi baraj, prima oțelărie, șină de cale ferată, locomotivă cu aburi, turbină, motor naval, motor electric, iar exemplele din clasa premierelor de acest gen pot fi povestite din zori și până în seară, exact ca în basmele care ne-au bucurat copilăria. Dar, în timp ce poveștile lui Ispirescu se terminau cu câte o nuntă care ținea trei zile și trei nopți, cu bucate alese, bio, lăutari autentici și oaspeți din os împărătesc, toți aleși pe sprânceană, în povestea noastră, lucrurile se termină prost. Mitinguri, greve, revolte muncitorești, investitori de trei parale, demolatori de laminoare (alea în care s-a fabricat șina de cale ferată) de hale de producție vechi de un sfert de mileniu, și utilaje tăiate mărunt și trimise la pachet în depozitele de fier vechi.
Iar atunci când nu au mai avut ce taia, au trecut să vândă ce a mai rămas prin birouri. De exemplu, de la Hydro Enginneeing, fostul institut de proiectări al UCMR, unic în România, ajuns, din păcate, pe mâna lui Adrian Chebuțiu, lichidatorii vând orice: scaune, roabe, mașini de spălat vase, frigidere. Toate rahaturile care au ajuns în faliment și din care statul speră să-și recupereze măcar o cincime din ce au mătrășit unii. Prețurile de achiziție le întrec până și pe cele din Ocico, pornind de la 20 de lei un scaun și 40 de lei o roabă. Amatorii de suveniruri din alte epoci, așteaptă ziua în care vor fi scoase la licitație balamalele ușilor institutului de pe Calea Caransebeșului, mopurile și celebrele „T-uri“ cu care se spăla pe jos, capacele de WC, giurgiuvelele de la ferestre și clanțele de la biroul celui ce ce s-a crezut stăpânul inelelor.
De aici, și sfârșitul trist al unei povești adevărate cu „Am încălecat pe o șa“. Pardon, pe un scaun ergonomic pe care a stat nu știu ce cur de director de-al lui Chebuțiu demolatorul.