15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
Please assign a Header Menu.
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Editorial

Mesaj simplu, dar direct, din moment ce până și cel mai neînsemnat membru Pro România (scuze, don Bebe, dar aveți și voi „umpluturile” voastre ca oricare alt partid) l-a înțeles cum se cuvine. Exact ca în bancul ăla în care Ion îi scrie lu’ Suzana: „Suzy, vino deseară în grădina cu trei nuci că vreau să te iubesc.”. La care Suzana îi răspunde promt și fericită: „John, o să viu deseară în grădina cu trei nuci că am înțeles aluzia.”. „Să fim cu poporul gugulan, să arătăm lumii că nouă ne pasă de el”, ar fi răspuns ei  la unison și animați de o singură voință, aceea de a-i da o lecție miștocarului de primar. Și au purces la treabă, începând cu boicotarea ședințelor de consiliu local considerate prea dese, prea nu știu cum, prea de la Felix citire.

Odată scoasă din chimir, mătrăguna dezbinării a îmbrăcat forme de exprimare tot mai colorate și diversificate ca nuanțe și mesaj. Din ortaci ce erau până mai ieri, Felix și Bebe au devenit rivalii care plecaseră la drum cu gândul să tragă la aceeași căruță a lu’ Mocio și Silvică Hurduzeu. În extensie, Bebe face un curs de fotoreporter (atenție Liviu Băran, că îți mănâncă pita), postând pe Facebook toate aspectele negative ale administrației locale al cărei exponent de seamă este și el. Ceea ce face vicele, în dorința de a-i da la gioale lu’ Felix, se numește autoflagelare, cu precizarea că în loc de bici folosește cuvântul și imaginile.

Atât au așteptat liberalii lui don Arin, viitorul primar al Caransebeșului, asta în cazul în care va fi nominalizat și, bineînțeles, lumea îl va vota ca atare. Ieri, pe la prânz, o voce din PNL, cu gândul la binele și prosperitatea gugulanilor, ar fi îndemnat la unitate în Consiliul Local: votați cu Bebe Pasere! Și, implicit, cu PRO România. Martor la cele zise, un camarad destoinic ar fi auzit un zgomot ciudat venit din neant, semn că Brătienii se răsuceau în groapă. De parcă ar fi fost prima dată când s-a întâmplat asta în ultimii 30 și ceva de ani!

Da, așa este. După ce timp de 70 și nu știu câți ani s-a complăcut în situația de a fi cocoloșit, timp în care toată lumea l-a privit ca pe copilul mamei, Charles și-a dat seama acum la bătrânețe că trebuie să facă și el ceva bun în viața asta. Să se apuce să muncească. Bineînțeles, nu să cosească ori să doboare copacii în codru, că în Anglia meseriile astea au dispărut  odată cu Robin Hood. Să nu mai vorbim de horincii… Și cum pe la Bursa locurilor de muncă din Regat cam bătea vântul în privința locurilor de muncă care să se potrivească cu calificările lui, până la urmă s-a lăsat înduplecat și a acceptat să fie rege. Decât nimic, bun și asta, mai ales că nu stă ca Ion și Gheo toată ziua cu coasa și cu drujba în mână.

Acum dacă tot a ajuns rege, Charles n-ar trebui să-și uite vecinii din Viscri. Pe Roza neni care îl ospăta cu sarmale și plăcinte cu mărar și varză, și nici pe Ioani căzănarul, la care se oprea din când în când să adulmece zeama de prune Bistrița. Și ar face bine să-i invite într-un weekend la el la Bunckingham. Să o cunoască pe Camilla, că tare mult le-a povestit despre ea, să vadă și ei cum arată un palat adevărat. Dar asta numai după ce îi intră pe card primul lui salariu de rege, ca să poată da și el o masă, așa cum se obișnuiește la noi, la umbra nucului din curtea palatului. Că ce e mai frumos ca atunci când  stai la masă, să mănânci o porție de Beef Wellington, o plăcintă de carne tocată și rinichi sau o budincă Yorkshire, umplută cu păstârnac călit, varză de Bruxelles, morcovi, broccoli și fasole, să bei un ceai, fix la ora cinci, să povestești de una de alta, iar la plecare să te îmbrățișezi și să te pupi cu regele și regina Angliei?

După un fârtai de horincă băut în doi, Ion și Gheo au tot dreptul să viseze frumos…

Ce dracu, bă,  nene, matale te auzi ce vorbești? Adică, ăla ne vinde cireșele cu 200 de lei, fără să trateze cireșul cu chimicale, fără să-l ude ori să-l sape, și ne vinde roșiile numai cu 17 lei? Cine-i prostul să facă una ca asta? Să lase de la el, doar că te-a auzit pe matale zicând chestia asta. Hai să fim serioși și schimbă canalul la televizor ca să te cred și eu.

Până atunci, însă, hai să halim roșiile din producția lu’ 2022, vara, roșiile turcești, cum altfel?  stropite cu nu știu ce dracu de zeamă ca să reziste și un an în supermarketurile de la noi. Sau  piersicile japoneze, alea turtite și perele din China și gutuile din Peru. Mâncăm din astea importate până behăim, vorba unui amic, și după aia vedem noi dacă dăm colțul sau nu. Cu ce avem noi prin aprozarele noastre și prăvăliile altora, putem face la tot pasul câte un muzeu, că legumele și fructele astea rezistă mai ceva ca mumiile egiptene. O investiție mică ce nu presupune proiecte cu finanțare europeană și poate în felul ăsta strângem și ceva bani din vânzarea biletelor la intrare în muzeul fermierului român!

Vine bietul prinț de la mama dracului, tocmai din America, frânt de obosit, și nu-l bagă nimeni în seamă. E adevărat, nu puteau sta după curu’ lui că toată lumea era ocupată cu pregătirile de a doua zi, dar, bă, nici chiar așa, că vorba aia, și el el os domnesc. Dacă  ta-su și fra-su al mare nu au fost în stare, măcar mă-sa vitregă putea să-l întrebe ce-i face Meghan, copiii, cum e vremea în America, nu? Să-l fi întrebat dacă îi era sau nu foame. Să-i fi spart două, trei ouă în tigaie, să fi scos o bucată de pecină din untură, câta brânzică, mă rog, ce mănâncă ei dimineața. Dar așa, l-au așezat în rândul al patrulea, ca pe ăia dați de pomană. Camilla cu surorile, nepoții și toate neamurile și prietenele ei în primul rând, și Harry, rătăcit în mulțime. Bă, unde ați mai văzut una ca asta? În e regat trăim?

Părerea mea e că, oricât de certat ar fi fost cu ta-su și fra-su, bă, nu se face așa ceva. Cheamă-l, bă, William  lângă tine, că de aia v-ați jucat cu puța în țărână când ați fost mici. Dacă el ți-o fi greșit scriind despre tine în cartea aia, măcar tu să fi avut înțelepciunea și să treci peste supărare. Că nu toată ziua îl face rege pe ăl bătrân. Că așa e frumos, să vă aveți ca frații, să fiți uniți și la bine, și la rău. Unde mai pui că te povestește lumea în sat, în Regat și în tot Commonwealth-ul: „uită-te, bă, la ăștia, se ceartă ca proștii. Vai de curul lor. ” Da, da, așa îi vorbește lumea. Bine, expresiile sunt altele, dar miezul problemei rămâne.

Și cum o venit, așa o și plecat, bietul prinț. Nu l-o băgat nimeni în seamă, de parcă nici n-ar fi fost acolo. Nu i-a pus nimeni în caserolă o prăjitură, o bucată de tort, să ducă și el la copiii lui din America. Urât, bă, urât. S-o înrăit lumea de zici că vine sfârșitul lumii. Dar ce mă bucură e faptul că și la alții se întâmplă exact ca și la noi. Așa că, mucles cârcotașilor, că nici cu monarhia nu mi-e rușine.

Oare Nicolae Ciucă sau Lucian Bode nu sunt persoane responsabile și bine educate? Dacă, da, atunci de ce nu au demisionat  când li s-a făcut dovada plagierii tezei de doctorat? Că și ei doi fac parte dintr-un guvern, ba unul e chiar prim-ministru al acestei țări numită România. Oare de ce? Pentru că nu sunt profesioniști? Sau pentru că nu sunt în stare de a lua o decizie rațională? De a-și turna cenușă-n cap. De a ieși în public, spășiți: „Fraților, domnilor ori cum vor ei să ni se adreseze, am greșit, ne cerem scuze că v-am înșelat încrederea și speranțele puse în noi, drept pentru care ne semnăm demisiile ca adevărați bărbați ce suntem.” Și oamenii ar fi fost mai îngăduitori, mai cu seamă că se știe că de la un anumit nivel al funcțiilor tezele astea sunt făcute de alții, nu de ei. Pe dracu, prea multe pretenții avem de la ei.

Trăim în România, nu în Germania. Noi nu suntem ca ei sau ca sârbii. Noi suntem ca noi, nu ne pasă de nimeni și nimic. Chiar și atunci când sunt prinși cu rața-n gură, nu recunosc nici să-i picuri cu ceară. Se consideră victime ale intrigilor politice. Țin cu dinții de scaun și funcții, se ceartă cu toată lumea, amenință cu instanța și își văd în continuare de-ale lor. Doar n-or fi fraieri să demisioneze, să râdă alții de ei. Pentru un astfel de gest îți trebuie onoare. Și de unde atâta onoare la cetățeanul român ajuns politician?

Săptămâna asta a fost sărbătoare la Buckingham, acolo unde  Charles al III-a și Camilla au fost făcuți rege și regină, la capătul unei povești înduioșătoare. Pe scurt: el, tânăr, ea, cu un an și un pic mai bătrâioară decât ’mnealui, se cunosc la un ceai englezesc. El îi face ochi dulci, ’mneaei îi răspunde, îmbujorată, clipind din gene, își scriu bilețele de amor. Lui i se aprind călcâile, se iubesc pe ascuns, toți de la Curte se fac că nu văd și nu aud bârfele, crezând că lui Charles îi va trece, dar când lucrurile încep să o ia razna, regina-mamă pune piciorul în prag: „până aici’, invocând osul domnesc moștenit de tânărul prinț. Aici se impune o precizare: nici Camilla nu e o fată oarecare din popor, ci se trage dintr-o familie aristocrată, o străbunică din partea mamei a fost timp de 12 ani amanta regelui Edward al VII-lea.

 Între timp el se ajunge un flăcău în toată firea, îi vine ordin de încorporare și pleacă cătană pe un vas al marinei. În ciuda condițiilor vitrege, ploi, vânt, rău de mare, soare, furtuni, instrucție, navigând pe mări și oceane, instrucție (aproape) ca în filmele cu Tom Cruise, continuă să-și scrie unul altuia, pe canale doar de ei știute, cu frânturi din poeziile lui Lord Byron, cu inimioare și Cupidoni, cum era moda pe atunci.

Numai că, atunci când a ajuns acasă, să pice cerul pe el nu alta. Camilla se măritase între timp, sătulă de atâta așteptat. De ciudă prințul s-a însurat cu Diana, a cărei poveste, la fel de înduioșătoare și tragică o cunosc până și copiii. După moartea Dianei, Camilla s-a cuplat din nou cu Charles, renunțând la mariaj, moriv pentru care a ajuns cea mai detestată femeie din regat. Ieri, sâmbătă, la încoronare, Camilla era cea mai iubită din Regat și Commonwealth. De ce ne-ar mira lucrul ăsta? La urma, urmei, englezii sunt și ei oameni.

Ieri, doi tinerei din generația Beatles, ABBA și Giani Morandi, astăzi, un el și o ea văzându-și visul cu ochii. Că parcă așa ar fi vrut să-i spună Charles privind-o în ochi, exact ca în tinerețe: „O făcurăm și pe asta, Cami. Te făcui regină.”

Unul nu admite să i se întoarcă spatele când dă o dispoziție, celălalt se umflă în pene ca un curcan. Glu, glu, glu, las’ că-ți arat eu ție cine e jupânul. Primul dă fuga și postează pe Facebook că din cauza celuilalt nu șe poate ține nu știu ce ședință, cel de-al doilea simte nevoia să stea cu burta la soare în Grecia de unde, dixit: „fără mine, nu mișcă nimeni un deget.”. Tradus, mesajul ar suna cam așa: „copiii mei consilieri, stați în băncile voastre până mă întorc eu din vechea Eladă.”. Când? „Păi nu știu, că n-am apucat să mă bronzez decât pe-o parte.”.

Și uite așa, alde Paica și Curelea râd cu gura până la urechi: „Na, că s-o băgat dihonia și în PSD. Ha, ha, ha!” Care PSD? Ăla care a dat Caransebeșului un primar liberal și un viceprimar de la Pro România, că membrii lor de partid erau plecați în vacanță când s-au ținut alegerile la primărie și nu au putut candida. Felix (Borcean) e supărat pe Bebe  (Pasere) că nu-și mobilizează consilierii de la Pro în momentele de importanță majoră, suspectându-l de nu știu ce îmbârligături, în timp ce Bebe spune că e sătul de atâtea ședințe convocate de Felix. „Una, două, hai să ne întâlnim. Păi nu-i așa, bă frate. Mai facem o pauză, mai o socializare, mai o țigară, mai o miuță, nu toată ziua bună ziua ședință. Ce-i asta?” Alții sunt convinși că lu’ Felix i se trage de la faptul că a cam strâmbat din nas când Bebe a propus ca unui prieten de-al său atevist (de la ATV, ăla cu care te plimbi pe domeniul schiabil a lu’ Dunca) să i se dea diploma și titlul de „Cetățean de onoare” al municipiului.

Azi e soare, aproape senin, se anunță temperaturi de până la 19-20 de grade Celsius. Dar mâine? Plouă? Bate vântul? Că la cum e primăvara asta de capricioasă, te poți aștepta la orice. Așa și în politica asta din dulcele târg al Caransebeșului. Felix îl are alături pe Sorin. Sorin Grindeanu, cu care se mai întâlnește din când în când și povestesc de când erau copii în pantaloni scurți cu hozentroger, în timp ce Bebe îi rămâne în continuare fidel lui Mocio: „sărumâna, boss, să-ți trăiască familia!”. Acum rămâne de văzut cu care dintre ei va merge PSD în alegerile de la anul: cu Felix sau cu Bebe. Stați aproape, că abia acum începe partea haioasă.

Bă, Romi, nu știu dacă e adevărat sau nu, chestia asta am auzit-o tot de la liberalii tăi, că te pregătești să intri în opoziție. Să ne înțelegem, tot cu tine la prezidiul Consiliului Județean, citind ordinea de zi a ședințelor și întrebând: „cine e pentru?”, „cine e împotrivă?”, cine se abține?”. Nu, tu rămâi acolo unde ești și acum, la masa aia lungă, lângă Darian, secretarul general, care îți va șopti în continuare când să întorci pagina la proiectele de hotărâre și, în general, ce ai de făcut, dar în rest vei fi ca o plantă decorativă. Ca un ficus, de exemplu, că vor fi tot mai mulți liberali care îl vor urma pe Vio Bașag. Mai pe românește, te vor lăsa cu ochii în soare, când ți-o fi lumea mai dragă. La vot, nu la altceva. Nu mai contează câți de Iuda ai pe lângă tine, vorba ta, că la urma, urmei tu rămâi cu zisul, iar PSD cu voturile.

Greu a fost începutul, până s-a creat breșa, de acum totul e floare la ureche. Că ai văzut în ședința de data trecută, pe lângă Iuda de Bașag, s-o mai găsit un alt Iuda să nu voteze cu turma. Bine, din neștiință, nici nu mă gândesc la altceva. Numai că, și ieri de la ședința aia de „îndată”, au mai lipsit alți doi consilieri și din cauza lor era cât pe aci să nu-ți treacă proiectul de pe ordinea de zi. Or fi uitat, săracii, sau cine știe ce s-o fi întâmplat. Data viitoare o să uite altul, și altul, până când vei constata că ai rămas singur între atâția ortaci liberali cu care ai pornit la drum acum doi ani și jumătate. Tu și ficușii de pe holurile CJ.

Ha, ha, ha! Să spunem lucrurilor pe nume, Romi, că pe atunci tu visai cai verzi pe pereți. Nu știu cine îți băga în cap toate prostiile astea, dar mereu ai făcut numai ce ai vrut tu, convins că: „economiile realizate cu desființarea posturilor de administrare și conducere ale obiectivului rămas nefuncțional (Staționar 3), vor compensa imediat cheltuiala făcută. Cu clădirea rămasă nefuncțională, vom găsi mai târziu poate ceva mai potrivit de făcut“. Care economii, bă, Romi? Ce compensări? Care posturi desființate, reorganizate, comasate? Unde e, bre, spitalul ăla modular? Dar ăla județean? Povești de adormit copiii, nu-i așa?

Tu îți dai seama, puiucule, câte  prostii ai putut să debitezi, când ne asigurai că celelalte două staționare vor fi renovate pe fonduri europene? Și noi, în naivitatea noastră, te-am crezut că, deh, pozai în Prâslea cel voinic și merele de aur, călare pe armăsarul care mânca jăratec și scotea foc pe nări. Și când încolo, tu călăreai o mârțoagă, iar în straiță aveai numai bazaconii. Nici vorbă de modernizări pe banii UE sau ai Consiliului Județean.

Noroc cu Lili Gherle, dr. Bunda și societatea civilă, că după capul tău desființai Staționarul 3. Noroc cu ei că au capacitat comunitatea locală, dar nu numai, dându-și seama de neputința statului. Cu toții, au pus mână de la mână, au renovat staționarul pe banii și truda lor, un exemplu de civism, implicare și responsabilitate. Oameni simpli, fără veleități de vedetă, așa cum sunt soții Andrei și Andra Pavel. Cei doi au o firmă micuță, SC Pavel Mold Construct SRL, care nu îndrăznește să se ia la trântă cu firmele de casă, cele care câștigă licitațiile pe bandă rulantă. Cu toate acestea, în momentul în care au fost întrebați de Lili Gherle: „veniți?”, n-au mai stat să se gândească și și-au trimis toți angajații, vreo 15 la număr, să renoveze locația în care s-a instalat aparatul de investigații radiologice de la Staționarul 1. Pentru tine, Romi, 15.000 de euro înseamnă un mizilic. Nici nu pleci la mall fără ei în portofel. Pentru Andrei și Andra Pavel reprezintă ceva. Nu s-au gândit la bani și nici nu s-au așteptat să primească felicitări sau măcar o strângere de mână pentru gestul lor. Au făcut pentru că așa au simțit. Consiliul Județean aproape că a stat de-o parte în acest demers care onorează comunitatea reșițeană. Tocmai de aceea, bă, Romi, ar fi frumos să-i aduni la un loc pe toți acești voluntari, antreprenori, oameni simpli, să le dai o masă din banii tăi, dacă CJ nu are, să le mulțumești pentru tot ce au făcut la Staționarul 3. Măcar atât, dacă tu nu ai fost în stare de nimic.

Nimeni nu contestă că nu aveam porumb, că asta o știe și fostul golgheter al Europei, bulgarul Stoicikov, care, din dragoste pentru Hagi, Gică Popescu și spectatorii români, striga după noi „mamaliski”, care în traducere înseamnă mămăligarii. Grâul, că se semăna și din ăsta, nu era pentru mămăligari, ci pentru domni, nemții și francezii de la Paris.

Povestea asta cu grânarul Europei este de-a dreptul fascinantă. De pus în ramă și de spus nepoților care mâine, poimâine, vor mânca hamburgeri și pizza din aluat de făină de greieri, cărăbuși, lăcuste și ce s-o mai găsi pe câmpiile mioritice. Și nici nu trebuie să crezi că poveștile lui Petru Ispirescu sunt cusute cu ață albă, ca să-ți dai seama cât de departe suntem de adevăr. De adevărul real, nu de cel din cărțile de istorie scrise în funcție de regim și context internațional. Dacă România a fost grânarul de care se tot vorbește, atunci Ucraina, cu o suprafață agricolă de câteva ori mai mare decât a noastră, a cui grânar ar fi trebuit să fie? Al Asiei? Al Africii sau al Statelor Independente?

Chiar și acum, în plin război, Ucraina ne bate la curul gol cu producția ei la cereale. Și asta în condițiile în care țăranii fac agricultură între două atacuri cu drone sau rachete ori ascultând ultimele vești despre luptele din Bahmut. Vorbesc de ce se întâmplă astăzi, dar cu siguranță că și acum 80 de ani a fost la fel, dacă ne referim la grâu, orz, orzoaică și porumb.

Damblaua mea este ca în primăvara asta să investesc banii în cireșe. În cireșele alea mari cât oul de prepeliță, în care să-mi fac mustața exact ca în oglindă. Ce vă mirați? Eu nu mă pricep să fac afaceri cu apartamente, garsoniere, bărci ori bac-uri la Dunăre, să cumpăr la un preț și să le vând de două ori mai scump. Nu, mie îmi plac cireșele, dar nu alea românești pe care le mănâncă toată lumea, ci alea străine, importate de la mama dracului. Mie alea îmi plac. Alea care apar primele pe piață, la care oamenii se crucesc, scuipă în sân și își fac selfie lângă preț. Alea sunt adevăratele cireșe. Dai un ban, dar nu-ți pare rău. Anul trecut, trufandalele astea au ajuns să coste 200 de lei kilul. De data asta este posibil să fie ceva mai scumpe, ținând seama de factorii economici, influențați la rândul lor de condițiile meteo și discursurile lui Putin și Zelenski. 20, 30 de lei în plus, nu mai contează. Că vorba aia, unde s-o dus mia, ducă-se și suta!

De unde am banii de îmi permit să dau atâta pe un kil de cireșe? Asta vă roade pe mulți. De unde am eu lovelele. Știam eu. Invidia nu vă lasă să dormiți noaptea. Mă bârfiți când mă vedeți că stau pe bancă în parc și mănânc cireșe, și voi nu. Să nu vă mai roadă, să nu vă îmbolnăviți de ofitică, vă spun eu. Din septembrie 2022 am pus ban pe ban, azi 5 lei, mâine zece, ba chiar și mărunțișul din buzunar, de 5 și 10 bani, și astăzi cred că am în pușculița aia cu purcelul norcos 200 de lei. Până săptămâna viitoare, sper să mai strâng câțiva lei. Dacă nu-mi ajung, îi cer cu împrumut nepoatei, că și eu i-am dat banii pentru păpușele și bombonele, și tot nu mă las.