Luptându-se pentru o cauză, pierdută din start, puiucu’ a răbufnit la conferința de presă ce a urmat ședinței în care s-a aprobat bugetul județean. Marius Isac și Ioan Crina l-au băgat la mijloc, promițându-i marea și sarea la împărțirea banilor, iar el a pus botu’ ca un fraier. Atât i-a trebuit. I-au venit dracii instantaneu, după care a trecut pe frecvența cu care și-a uimit și obișnuit fanii. „Au luat banii de peste tot, au venit cu culmea tupeului, cu justificări, să justifice ei, cât de tâmpiți suntem noi și cetățenii. Să justifice de ce ia o comună nu știu cât, de ce Reșița ia numai atât, când tu, practic, ai luat de la comuna de lângă tine. Cum e posibil așa ceva? Rușine!”. Rușine zici? Rușine să fie. Dar de aici și până la jignirile care au urmat, e-o cale atât de lungă

„Tupeul, nerușinarea, obrăznicia sunt la cote nemaiîntâlnite. Poate că oamenii ăștia au pregătire, poate că sunt specialiști în ceva, dar ca și caracter nu i-aș angaja nici măturători la mine în curte, la prăvălie. Eu dacă aș fi avut astfel de caractere, n-aș fi făcut nimic în țara asta. Deci,  sunt ultimele jeguri de oameni pe românește, da, jeguri, scursuri.”. Când l-am auzit , să intru în pământ, nu alta. Am crezut că Don Marcel, de la Armeniș, băiat finuț și cu ștaif, urmărea conferința de presă și avea să-l sune în direct să-l fi întrebat.: „Romeo, ce faci domnule, ai înnebunit?”

Și chiar dacă ar fi făcut-o, n-ar fi avut cu cine să se înțeleagă. Puiucu’ îi făcuse sandvici pe pesediști, pemepiști și pe ăia de la Pro România îi înghesuise pe toți în același corn de 1 leu și 25 de bani, și mușca din ei cu o poftă de lup flămând, care numai la gramatica limbii române nu îi era capul. „Doctorul Diaconescu, care e un medic bun, o să-i pun un afiș pe scara blocului pe care eu l-am făcut «Atenție, aici stă un caracter de c…t». Cine vă mutați la etajul ăsta, doctorul Diaconescu este o porcărie de caracter.” Alo, Romi, ce faci bre? Vezi ce pățești dacă nu-ți iei pastilele dimineața? Cum, tu nu iei Levo? Atunci, cu atât mai rău, că de aia vorbești așa de porcos.

Tot m-am așteptat ca don Marcelo să sune. Să-l scoată din priză. Da, de unde! O fi avut săracul probleme la partid, nu stă el după toate prostiile lu’ președintele CJ, care se comporta de parcă ar fi ținut în mâini o mitralieră:  „Și toți ceilalți din echipă. Rușine. Mi-e scârbă. Pentru că fac tot felul de mârșăvii, oamenii ăștia nu fac decât să pună mâna pe bani, să ne dea nouă cu tesla, știți dumneavoastră unde.”.

După răbufnirea asta academică, sunt curios să văd câte like-uri de la fani se vor strânge pe pagina de Facebook a lu’ Romi cel școlit la autobaza cu Bucegi și Carpați!

Ce v-am spus, un  răspuns de adevărat militar, responsabil, conducător de oști pe câmpul de luptă din Irak. Cine l-a auzit, cu certitudine s-a simțit mândru că e contemporan cu olteanul din Plenița plecat să se bată la Nassiriyah când cu sunniții, când cu șiiții. Parcă-l văd în fruntea Batalionului 26 Infanterie „Scorpionii Roșii”, ordonând clar și răspicat: „Ostași, vă ordon, treceți Eufratul!”. Că în Irak, Eufratul e ca Prutul nostru, doar un pic mai lung și mai lat. Și să-l apere, bineînțeles, cu prețul vieții lor, exact ca Mihai Viteazul, al cărui fan a fost încă din clasa a IV-a. Și asta pentru că, deși avea o oaste micuță s-a bătut la Călugăreni cu turcii pentru punțile și podețele de peste apa Neajlovului.

Lucică Bode l-a așteptat afară după ce ce s-a terminat emisiunea de la televizor. În mașină, nea Nicu l-a întrebat: „Ce zici, Lucică, dacă mă bag, fac eu față la Cotroceni?” Bode, care ar avea și el oarece interes pe lângă Ciucanu, că nu degeaba e secretarul general al PNL, l-a luat de mână, ca pe un frate mai mare și s-a uitat lung la el: „Ce vorbă este asta măi Nicule? A făcut față dulapul ăla de Iohann, cum să nu faci tu? Tu care, vorba aia, ai fost și general de armată, și prim-ministru cum să nu faci față?” După așa vorbe mieroase, lu’ nea ex-premierului i s-au aburit ochelarii de bucurie: „Așa zic și eu. Ce mare scofală e să conduci o țară? Să fii președinte. Ce, eu nu știu să-mi fac vacanțele frumoase? Și n-o să mă duc afară ca Iohann să se lege presa de mine că cheltui o căruță de bani. Nu, eu mă duc, prin Casa de Pensii, la Techirghiol să fac împachetări cu nămol, că de la o vreme mă dor toate oasele. Sau la Covasna, că mă cam înțeapă inima.”

Bode l-a ascultat cu atenție, sorbindu-i fiecare vorbă scoasă din gură, iar la sfârșit, când să se dea jos din mașină, nea Nicu i-a zis: „Și dacă ies președinte, te fac și șef peste partid, și prim-ministru. Asta numai dacă ajung în locul lui Iohann la Cotroceni”. La care Bode a sărit ca ars: „Ce vorbă e asta, bă, Nicule? Că tu ai fost cam de toate în viața asta: și general de armată, și erou de război, și plagiator de teză de doctorat, și prim-ministru, și tată, și vecin de palier cu unul pe care îl știu din vedere și aia, și ailaltă. Cum să nu ajungi președinte, taman când să mă faci și pe mine premier și președinte de partid?”
Că chiar așa!

Cică starețul Mănăstirii din Băile Herculane, Protosinghel Nectarie Câșlariu, a picat în dizgrația Episcopului Caransebeșului, după ce i-a cerut lu’ Lucică să renunțe la erezia ecumenistă. Cel dintâi ar face parte din aripa preoților ortodocsi fundamentaliști, adepții unor curente mănăștirești ultraradicale din Grecia. Aceste grupări nu acceptă în ruptul capului nici măcar un dialog cu alte confesiuni, darămite slujbe oficiate împreună cu catolicii, evangheliștii, cum se mai întâmplă în ultimul timp. Cine promovează așa ceva săvârșește un act de erezie. O blasfemie.  

Și Nectarie Câșlariu și-a luat inima în dinți și i-a scris șefului Lucică, cel care conduce Episcopia.: „Deși nu ați semnat hotărârile eretice ale sinodului din Creta, sunteți proecumenist, încercând mai cu zel decât episcopii semnatari ai acelor erezii ecleziologice, care se transpun practic prin ecumenism, să le implementați în eparhia noastră. Nu intru în amănunte spre a descrie toate acțiunile pe care le-ați întreprins public și pe față în acești doi ani și care vă califică a fi pe calea apostaziei, trădând adevărul de credință.” Curaj, domnule, curaj.  E ca și cum i-ai fi spus majurului în armată că nu execuți ordinul doar pentru că vrea el așa.

Această radiografie nu putea rămâne fără urmări. Consiliul Eparhial s-a întrunit de îndată, la mijlocul lunii decembrie 2023 și în unanimitate de mâini ridicate  s-a decis de îndată aplicarea Regulamentului Autorităților Canonice Disciplinare și ale Instanțelor de Judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.  Adică, oprirea Protosinghelului de la săvârșirea lucrărilor sfinte, timp de 30 de zile începând cu 18 decembrie 2023, canon de post și pocăință, la Mănăstirea Călugăra, tot timp de 30 de zile, cu participarea la toate slujbele religioase și activități ale mănăstirii.

Starețul mănăstirii a ridicat umerii și a făcut ochii mari citind Decizia semnată olograf de PS Lucică. „Ce-am făcut așa grav?”, ar fi întrebat Protosinghel Nectarie Câșlariu. „Ce ai făcut? Chiar nu știi?” Și l-au lămurit pe loc cei de la episcopie: 1. Nerespectarea mărturisirii (de fidelitate eclezială sau a jurământului depus la absolvire sau hirotonie.) 2. Sperjur – jurământ fals – pentru comportamentul și atitudinea arătată cu ocazia convocării la Centrul Eparhial. 3. Contrazicerea publică în scris sau prin mijloace audio-vizuale (nu mai e biserică de altădată, acum s-a modernizat!)a poziției oficiale a Bisericii referitoare la evenimente sau aspecte din viasța și activitatea acesteia, privitoare la credință, unitate eclezială și misiune pastorală.

Acestea fiind spuse, Decizia a fost comunicată Sectorului Exarhat din cadrul Episcopiei, Serviciului Administrativ-Bisericesc și Protos. Nectarie Câșlariu. Aici urmează partea haioasă a pedepsei: Decizia se aplică fără drept de contestare. Un fel de băgarea pumnului în gură. Cam asta face un episcop al Bisericii Ortodoxe Române taie și spânzură precum judele din epoca feudală, Singura deosebire e că judele era stăpân de rumâni, iar episcopul conduce ceata de colindători într-ale osanalelor. Cine, în mod repetat, nu se aliniază și nu ține cadența, riscă să ajungă la bulău ori să fie lăsat la vatră!

Cum se plimba el așa printre mesele pline cu haine groase de iarnă, cizme și șoșoni, aparatură electronică de tot felul aduse din Germania, ce să vezi: mai, mai să dea nas în nas cu Ciolacu care venise în târg cu suita de campanie. Campanie electorală. Degeaba o încercat el să se ferească, să se pitească după tarabele alea cu marfă, că Marcelu l-a dibuit din prima. Băiat salon, social-democratul nu s-a dus direct la el. S-a făcut că nu-l vede, lăsându-l să-i tihnească ziua liberă, micul și muștarul pe care le cumpărase de la o tarabă. A răsuflat ușurat abia când delegația de partid a PSD și-a încheiat vizita și l-a văzut pe colegul său Coaliție urcându-se în mașină.

A doua zi, la guvern, Marcelu i-a zâmbit ștrengărește, cum numai el știe s-o facă, iar nea Nicu și-a dat seama că n-ar fi putut să o dea întoarsă. „Asta e, m-ai prins. Pe vremuri mă duceam mai des în piață că, știi cum e, găsești și multe lucruri bune și ieftine, unele chiar cu etichetă pe ele. Dar eu nu pentru cămăși, pijamale sau chiloți m-am dus, că mi-e dulapul plin de ele, ci pentru o piesă de ceas. Am un ceas mai vechi, pe care l-am cumpărat pe când eram militar, căruia i s-a uzat o rotiță. Mi-a spus mie cineva că aduce unul de la Crevedia ceasuri și piese de schimb.” Marcelu l-a privit curios și tot la ferl l-a și întrebat: „Mă gândesc că e un ceas scump, dacă ții atât de mult la el.” Nea Nicu l-a tras de-o parte, să nu-l audă careva: „Pe dracu, am dat 900 de lei pe el.” „Doar atât?” „Doar atât, că l-am luat de la reducere. Înțelegi ce zic?” Lui Marcelu nu-i venea să creadă: „Păi bine, nea Nicule, matale cu ceas de 900 și a lu’ Batistuță de 30.000 de euro? Asta-i treabă? Ce-i cu indisciplina asta în PNL? Că la noi în PSD cine își permite haine, încălțări, ceasuri și iubite mai scumpe ca ale mele, zboară.” Săracul Ciucă s-a făcut mic de rușine: „Dă, bă, Marcele. Fiecare își cumpără ceasul pe care și-l permite. Important e să avem la mână ceas, să nu întreb toată ziua, bună ziua, pe unul, pe altul cât este ora.”

Auzi la el, „Fiecare își cumpără ceasul pe care și-l permite…” Ai dreptate, nea Nicule, n-ai cum dintr-o pensie de serviciu de 18.000 de euro să-ți cumperi ceas de mână de 30 de mii de euro. Oricât te-ai screme. Cu tot ce încasezi de la guvern, și tot nu ți-ai permite un asemenea ceas. Așa că, să nu vă mai aud vorbind în necunoștință de cauză când îl mai vedeți în piața de vechituri după rotița aia de la ceasul de 900 de lei. Că vorba lui: „Bă, dacă aș câștiga mai mult, aș lua unul nou, dar așa…”

Feciorul nostru e ca puiul de stăncuță. După ce trei ani s-a lăfăit în cuibarul de la etajul al doilea al Consiliului Județean, i-au dat penele, i-au crescut aripile, vorba unui amic, și va trebui să-și ia zborul. Nu e ușor să lase în urmă mamă și tată, frați și surori, vrăbiuțe și sticleți, scandaluri zilnice, să plece la mama dracului. În creierul munților, precum haiducul Manta de la Măru.

Nu, dar n-are ce face. Ordinul de la București este clar. Ca să oprească hemoragia, pierzătoare de procente electorale, alde gheneralul erou de la Nassiriya și plagiatorul șef de la Zalău, a tezei de doctorat, au decis trei chestii mari și late, ce se învârt în jurul aceleiași idei: președinții filialelor liberale să candideze fie la șefia Consiliilor județene, fie la cea a primăriilor, reședințe de județ. Cum el nu e nici una, nici alta, în orice moment se poate trezi cu Marcelino de  Armeniș la ușă: „Romeo, ai auzit ce-o zis nen-tu Ciucă și cu Lucică. Semnează ce mai ai de semnat pe acilea, cheamă pe unu să-ți șteargă toate prostiile din calculator, cere-ți iertare celor ce le-ai greșit, și ușchește-o! Fă-ți lichidarea și dispari!”

Doamne, ce ți-e și cu viața asta. Când să zici și tu Doamne Ajută și îți comanzi  veșminte noi pentru un alt ciclu electoral, vine un bărzoi-general și citește ordinul de zi pe unitate, cu îndemnul camaraderesc: „Zboară puiucule, zboară!” Și de dragul partidului, a lu’ Ciucă și a lu’ cine o mai fi, o faci și pe asta, că n-ai încotro!

Dar nu despre alegerile din acest an ți-am scris drag partid, ci despre un moment care nu-ți face cinste nici ție, și nici celor care cred în forța ta conducătoare. Ca să înțelegi despre ce este vorba, vreau să spun că acu’ două zile am fost martorul unei scene dintr-un film de prost gust. Președintele Consiliului Județean Caraș-Severin, Romeo Dunca, a avut o replică impertinentă, că altfel nu pot să mă exprim, într-un dialog cu secretarul tău general, Luca Mălăiescu. Acesta i-a reproșat lu’ Romi, și pe bună dreptate și ton civilizat, că decizia de a scoate de pe ordinea de zi (repartizarea celor 37 de milioane de lei, n.r.) a fost luată la supărare și nu face bine județului. În felul acesta toate UAT-urile din județ nu își vor putea vota bugetele!

La care, ce crezi dragă PSD a răspuns puiucu? „Ar trebui să stați jos, că nu puteți să vorbiți, cuvântul dumneavoastră nu valorează nimic în PSD, credeți-mă!” Vai de mine și de mine, la orice m-aș fi așteptat să spună Dunca ăsta, numai la așa ceva nu m-aș fi gândit.  Mie dacă mi-ar fi zis una ca asta, l-aș fi mâncat cu fulgi cu tot, chit că luam și eu doi, trei pumni. „Păi, bine, bă, Romi, tu așa vorbești cu secretarul general al PSD? Cu al doilea om în organizația județeană și care mâine, poimâine va fi deputatul sau senatorul acestei țări, deci, și al tău? Dacă cu el te tragi de șireturi, ce să mai zic  de colegii lui care n-au nicio funcție?” E adevărat, Luca a încercat și el un spirit de glumă, ca să mă exprim popular, spunându-i că doar doamna Marieta, soția, îi comandă când să stea jos, nicidecum unul ca Romi. Dar cam  subțire replică. Chiar străvezie. Pe bune, eu aș fi murit cu el de gât, că vorba aia, el e un pârlit de vice liberal, pe când Luca… Luca e Luca!

Sincer, drag PSD, mi-a fost rușine de rușinea lui Luca. Să intru în pământ, nu alta. Mai mult, de atunci mă roade un gând care nu-mi dă odihnă noaptea, motiv pentru care am îndrăznit să-ți trimit această scrisoare, întrebându-te: e adevărat ce a spus Romi cum că cuvântul lui Luca nu valorează nimic în partid?

Aștept un răspuns sincer și la obiect, să nu mai existe dubii în privința asta și să nu mai planeze suspiciuni în privința calităților de lider ale lui Luca Mălăiescu!

E adevărat, nici tu nu te-ai lăsat mai prejos, că i-ai zis-o să se învețe minte: „Este rușinos că folosim o tragedie care nu poate fi compensată cu nimic. A folosi acest eveniment ca o palmă politică e o mare mârlănie. Exact ca și cum dumneavoastră, dacă ați fi șofer de autobus și în el a urcat un cetățean care s-a dat jos, și după ce s-a dat jos, peste jumătate de oră a căzut într-un canal, din culpa celui care l-a dus de mână sau a acelei persoane care nu a fost atentă. Vă folosiți de lucrul ăsta! E rușinos! N-o să vă dau satisfacție, nu o să îmi dau demisia, că nu consider că am pentru ce!”. Bravo, bă, bine punctat.

Dar vezi tu, Romeo, cine nu te cunoaște te cumpără. „Uite, bă, ce fac nenorociții. Folosesc moartea unui om ca pe o armă politică.  Incredibil, până unde s-a ajuns!” Eu nu cred că e întâmplător. Și nici incredibil cum ar crede unii căci, dragă puiucule, amintește-ți ce declarație ieșea din gurița ta în urmă cu un an și jumătate.

Spre aducere aminte, te rog să citești ce ai postat pe Facebook-ul tău din septembrie 2022, când la Văliug, a murit un muncitor într-un accident de muncă.  Un stupid și regretabil accident pe seama căruia ai făcut atâta tam-tam.

„Un accident s-a mușamalizat… Zilele astea este posibil să se mai mușamalizeze unul. Un accident mortal în șantierul a unui protejat al d-nului senator Mocioalcă.  Nici Dani Stanciu și nici Nafiru n-au scos niciun cuvânt. Deși e greu de crezut că nu au aflat. În final, poate că mortul e doar un vizitator, eventual o rudă cu proprietarul, iar accidentul e, poate, doar o moarte regretabilă, nicidecum un accident de muncă.”.

Ce spui? Seamănă al dracului de bine cu ce afirmi astăzi în spațiul public: aceeași palmă politică, aceeași mare mârlănie de care ne vorbești astăzi. Sau atunci a fost vorba de altceva?

Îți amintești? Și dacă da, te întreb: ce legătură avea senatorul Mocioalcă, Dani Stanciu și persoana mea cu tragicul accident?  Îți spun eu, niciuna. A fost o întâmplare tragică și nimic mai mult, despre care și eu, și Dani Stanciu am scris la momentul respectiv, dar în răutatea de care dai dovadă de trei ani, ai simțit nevoia și plăcerea sadică să ne folosești numele, în speranța că se va mai găsi vreunul să te citească și să exclame: „Uite, bă, la Romeo cât este el de vigilent, cum descoperă el toate încrengăturile subterane dintre Mocioalcă, Dani Stanciu, Nafiru și accidentul mortal de la hotelul lui Bejeriță.” În prostia ta, ai crezut că ne expui oprobiului public. Că cititorii o să ne arate cu degetul pe stradă și o să scape câte un: ’rați ai dreacului de… Nu?

După logica ta de doi bani, tot așa ar trebui să mă întreb și eu dacă cineva a avut într-adevăr interesul să mușamalizeze împrejurările morții schiorului olandez. Că dacă nu, de ce nu s-a apelat Serviciul de Urgență 112 în momentul producerii tragediei, ci o oră și jumătate mai târziu când mortul era deja adus în curtea spitalului din Caransebeș. Să-i spui lui mutu că la tehnologia actuală nu se putea mai devreme face treaba asta.

Dar eu nu mă întreb și știi de ce? Pentru că eu nu am mintea ta să mă antepronunț ori să-mi dau cu presupusul. Las pe alții îndreptățiți să o facă, puiucule!

Chiar dacă nu vă vine să credeți, expresia asta putea fi revendicată de cel puțin doi dintre domnitorii pe care i-a avut Moldova, Țara Românească și România de după 1918: Cuza și Ștefan Cel Mare. Și nu la aruncat bani la cobzarii și țambalagii de la hanurile pe la care poposeau, ci la numărul de amante pe care le aveau. Dacă e să ne luăm după anii de domnie, Cuza a fost cu mult mai fustangiu decât domnitorul moldovean, poate și unde acesta din urmă mai mereu pleca la luptă cu turcii, tătarii, cu leșii și cu care se nimerea.

Cuza era cunoscut ca cel mai mare berbant al vremurilor sale. Adică, gagicar pe stil nou. Și iubea fără să țină seama de identitatea  amantelor din docomentul de naștere. Nu conta că era sârboaică, moldoveancă, țigancă, rusoaică ori grecoaică. Important era să fi fost mereu cu câte o femeie. De altfel, nici măcar în noaptea în care și-a pierdut domnia nu era în pat cu doamna lui, ci cu amanta sârboaică, Maria Obrenovici. Se mai spune că, după ce umpluse vreo două caiete cu numele celor care trecuseră prin dormitorul său, avea să constate că ajunsese în criză de amante. Speriat, și-a chemat omul de încredere, spunându-i că se isprăvise marfa proaspătă din iatac. După trei zile de căutări prin bordelurile și mahalalele Bucureștiului, a  primit vestea cea mare, care i-a descrețit fruntea: „S’o aduci măi parşivule…’tu-te în mamă, c-am posti destul”., ar fi exclamat fericit Cuza.

Ștefan cel Mare sau Carol al II-lea pe locul următor? Poate un plus pentru domnitorul moldovean, știut fiind faptul că regele o avea, aproape nedezlipită de el, pe Lupeasca și era mai greu să calce în străchini. Mare crai a fost și Mihai Viteazul. Erau leșinate femeile după el, mai cu seama când apărea la câte o sindrofie cu mantaua albă, de mătase țesută cu fir, ciorapi lungi, tot de mătase, de aceeași culoare, plini de pietre scumpe și botine de saftin galben, cum era moda în acele vremuri, purtând pe cap calpac unguresc de care stătea prinsă o pană de stârc alb. Și se mai zice că la un moment dat a avut amante chiar două surori. Na, poftim, exemple de familiști ce-au jurat iubire și credință până la moarte și dincolo de ea.

No, lasă, că nici cu ăștia de acum nu mi-e rușine. Cum dracu se întâmplă nu știu, dar cum ajung într-o funcție înaltă, hop și amanta. Că nevasta nu mai știe să gătească ca înainte, că nu-i mai place să măture și să șteargă praful, nu mai spală vasele ca altădată, că a devenit sleampătă și cum să ieși în lume cu o femeie simplă, de la țară, care o stat să crească copiii în timp ce el făcea politică?

Toate, peste noapte. Peste noaptea în care a decis să facă o schimbare decisivă în viața sa. Să devină cool: dacă Cuza a putut, eu de ce nu aș putea? Că bine zici, boierule!

Totul a plecat din seara în care l-ar fi sunat Gigi Becali, să-i spună că ar avea nevoie de unul ca el, la oile lui: „Dom’le, clămpău ești, respect la stână impui, deștept cât cuprinde.”, i-ar fi zis Jiji. „Deci, ești profilul de care am nevoie și care se caută astăzi în procesul ăsta de transhumanță modern de pe Facebook, Tik-Tok și Instagram. În fișa postului nu e trecut că trebuie să păzești sau să mulgi oile decât atunci când unul dintre ciobani se îmbolnăvește sau e învoit de mine să meargă la femei, la hotel. Mă înțelegi cum zic?”

Văzând că prezidentul nu zice nimic, Jiji și-a continuat pledoaria: „Singurul lucru pe care trebuie să-l faci e stai de veghe la hotarul târlei, rezemat în ciomag. Să sperii hoții, lupii, urșii, jderii, dihorii și ce-or mai fi. Mă înțelegi cum zic? Trei mese pe zi, mănânci cât poți și bagi în tine cât intră, casă în mijlocul naturii, cu program de 12-14 ore pe zi. Îți plătesc cursurile Școlii Populare de Artă, îți cumpăr și un fluier sau un caval, să-ți treacă ziua mai repede. Bani, zece-cinșpe mii de euro pe lună, atât cât ia și un fotbalist la FCSB. Ce zici, batem palma?” După un minut de liniște, prezidentul i-ar fi răspuns somnoros: „Dom-nu’ Gi-gi, e ora 11 noap-tea, la-să-mă să mă gân-desc, să mă sfă-tu-iesc cu Frau Car-men. Te sun eu mâ-ine sea-ră.”

Ca un neamț ce e, a doua zi, fix la ora stabilită, l-a sunat pe Jiji. „Bu-nă sea-ra, dom-nu-le Be-ca-li. Sunt eu, Kla-us Io-ha-nnis.”. Fericit că-l sunase prezidentul, Jiji l-a întrebat curios: „Ei, te-ai gândit la propunerea mea?” Și a urmat alt minut de pauză adâncă și contemplativă: „Dom-nu Gi-gi. Din pă-ca-te, ghi-ni-on. As-tăzi am avut toa-tă zi-ua o-cu-pa-tă cu al-te gân-duri și nu am pu-tut să mă gân-desc la ce mi-ați pro-pus a-sea-ră. Mai lă-sa-ți-mi câ-te-va zi-le de gân-di-re.”. 

Atât i-o trebuit lu’ Jiji: „Ce să te mai gândești, bă, Iohann. Cine crezi că o să-ți mai facă o propunere ca asta? Să stai rezemat în ciomag și să iei o căciulă de bani.  Ăia care ți-au zis că o să conduci NATO ori Comisia Europeană? Așteaptă mult și bine. Nu te încrede nici în Ciolo, că el mi-a dat ideea să te duc la târla mea: «Bă, Jiji, i-am promis că îl fac ministru în mandatul viitor, numai să scap de gura lui. Cum să-l iau eu, bă în guvern pe ăsta care n-a făcut nimic în zece ani? Ce dracu’, oș fi fost eu covrigar la viața mea, dar nu și prost». Bă, tată, oferta asta e de nerefuzat, dar dacă nu te grăbești pierzi postul. Că eu am de unde alege. La mine la stână sunt doar absolvenții „României educate”: ingineri, juriști, profesori. Înțelegi cum stă treaba? Aș avea de unde să aleg, dar ar fi păcat să te văd așteptând poștașul să-ți aducă alocația de șomaj. Părerea mea.”

Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului.  Adică lu’ Sică Mandolină care promitea într-o zi de primăvară la Reșița: „Vă garantez că, atunci când va ajunge la guvernare, PNL  va pune pe picioare această uzină care a construit în toată România și care a dus faima muncitorilor din Reșița în toată România!”. E adevărat, a pus-o sau, e aproape s-o pună, cu o întârziere de aproape patru ani și cu consecințe ce țin de percepția lăcătușului, bobinatorului, strungarului.  Nu trebuie să fii deșteptul pământului să înțelegi că un SRL nu va fi niciodată egal cu un SA, așa cum niciun butic de pe bulevardul Republicii nu se poate lua la trântă cu mall-ul pe care primăria ni-l promite de ceva ani. Oricât de mult și-ar face unii titlu de glorie din această operațiune și schimbare de nume, SA rămâne SA, iar SRL, rămâne SRL.

Între noi fie vorba, decât deloc, e bun și atât. Că putea fi și mai rău, cu șomaj, faliment, masă credală și  lacăte puse peste o istorie de un  sfert de mileniu. La urma-urmei, nimeni nu moare dintr-o siglă dată jos de pe frontispiciul vremii și înlocuită cu alta, proaspăt vopsită. Aici tot e mai bine ca în alte părți, că amintiți-vă ce-o fost la Combinatul Siderurgic Reșița: ba s-o numit Noble Ventures, ba TMK, cu sediul la Slatina și punct de lucru sub Dealu Crucii, iar mai nou Artrom Steel Tubes. Din primul combinat metalurgic din sud-estul Europei să ajungi un amărât punct de lucru, asta, da performanță.

E adevărat, nu o să-ți convină când, la vară, la mare în vacanță, vecinul cu cearceaful de pe plajă o să te întrebe ironic: „Bre, e adevărat că nea Ilie de la sculărie s-a transferat la un SRL?” Și ce-o să-i răspunzi? Că nu e așa? Să fim serioși.

Așa pare din depărtare, privind spre linia orizontului însă, cu cât te apropii mai mult de el, își dai seama că olanele stau să cadă, căpriorii de la casă s-or lăsat într-o rână, și, că, oricât s-ar strădui să-și repare mansarda pe acilea, n-are nicio șansă să o facă. De ce? Pentru că boala de care suferă nu are vindecare. Alinare, poate, vindecare nu. Cel puțin în spitalele din județul ăsta. Să exemplificăm, să nu zică cititorul că vorbim a proasta, doar să ne găsim în treabă.

La mijlocul anului trecut, Romi s-a trezit într-o zi în postura lui Hristos, trădat de ai lui: Iuda I, Iuda II, Iuda III, pe motiv de: „m-am săturat, bă, Romeo, de prostiile tale.” Bomboana pe colivă a așezat-o vicele său, Marius Isac, care i-a luat-o înainte ca puiucu’ să-l sacrifice de dragul unui alianțe în CJ cu PMP. Bă, orice om cu scaun la cap sau cu toate țiglele pe casă, ar fi înțeles că dragoste cu sila nu se face, oricâte amintiri l-ar lega de cineva. Pintea haiducul așa a gândit când o fost pus în fața faptului împlinit: „Tu, Mărie, de nu mai vrei să fii a mea, n-ai decât să te muți la Văsălica Ceterașu’ din dosul dealului, că nu-i bai.”, i-ar fi spus acesta lu’ Mărie, sătulă de faptul că haiducul nostru umbla toată ziua în căutare de hoți și techerghei.

Doar că Romică n-a înțeles că nu-l putea ține cu forța pe Isac și, ce credeți i-o trecut prin cap după o noapte de postări pe Facebook. A lipit pe ușa vicelui un anunț cum că biroul acestuia intră în renovare, și l-a trimis pe Isac să-și țină audiențele în subsolul clădirii cu nouă etaje. Când or fost gata lucrările de renovare, să vezi drăcia dracului. Pe unul dintre pereții vopsiți în roșu, a atârnat tabloul PSD-ului, cu cei trandafiri. Să facă mișto de el și de PSD, că de aia e șeful lui.

Ce v-am spus, puiucu’ privit din depărtare, pare cu toate țiglele pe casă. Un fel de varianta masculină a lu’ Xena, prințesa războiului. Cu cât te apropii, cu atât își dai seama că plutașii de pe Bistrița erau dulci copii pe lângă Romi de la CJ.