S-a întâmplat într-una din zilele trecute. Mai precis, într-o noapte, în ultima din această viață. A lăsat capul într-o parte și ochii i s-au închis pentru totdeauna. Nu știu dacă a plecat împăcat sau nu spre lumea lui și a celor care nu s-au mai întors de acolo, cert este că și în ultima clipă, omul rămas (încă) viu pe Pământ a ținut morțiș să arate ce poate și cât îl duce capul.
Răposatul, ajuns la anii pensiei, se împărțea între sat și oraș. Șase luni într-un loc, alte șase în celălalt. Moartea l-a găsit la oraș și prea repede ca să apuce să-și achite datoriile pe pământ. În cazul de față, „cultul” la biserica din satul din Valea Almăjului în care locuia peste vară cu nevasta. Și pentru că nu și-a plătit „cultul” și nici în biserică nu a prea călcat cât a fost în viață, preotul de acolo a refuzat să „tragă” clopotul care dă de vestea localnicilor trecerea în neființă a unuia dintre ei. Ca un slujbaș ritos, preotul vrut să le dea o lecție tuturor celor care care vor refuza să contribuie la bunăstarea sa și a bisericii. Nici nu știu dacă canoanele bisericești impun astfel de lucruri. Cert este că slujitorul Domnului nu a ținut seama de nimic. Nici măcar de suferința fizică pe care răposatul a purtat-o cu el timp de peste 60 de ani.
Că am uitat să vă spun, bărbatul era lipsit și de grai, și de auz. Și el, dar și cea cu care împărțise binele și răul în ultimii ani de viață, după ce mama copiilor săi (la rându-i, cu aceeași suferință), plecase la cele sfinte. Și atunci, pentru ce să fi mers duminica la slujbele de la biserică? Să fi fost la număr ori să mai fi ascultat bârfele babelor? Că tot nu ar fi înțeles nimic din ce predica omul în sutană care, între noi fie vorba, nu era străin de suferința lui. Avea acasă biblia, mai citea din ea, dar ce folos dacă nu mergea la biserică și nu și-a plătit cultul.
Și să ne mai mirăm de ce unii, și nu puțin, hulesc Biserica pentru unul ca popa din Valea Almăjului despre care vorbeam? Eu zic că nu, deși nu Biserica este vinovată de faptele oamenilor în sutană!