Mai de mult, pe când eu eram mic, viața la țară era ca o (tele)nuvelă care avea de toate: lapte, carne, brânză, ouă, cai, căruțe, care, boi, case pline cu copii, bibilici, porci, găini și guguștiuci. Cei mai mulți oamenii nu aveau telefoane, nici măcar de alea fixe, televizoare ici, colo, ziarele se citeau pe apucate, cetățenii nu auziseră de socializare și cu ce se mânca ea, deși seară de seară se adunau în drum, la bancă, și povesteau până noaptea târziu. Știau ce-i așteaptă a doua zi după cum li se zbătea ochiul stâng sau drept, îi mânca palma sau vedeau porcul cu paiul în gură. Vecinii se ajutau între ei, fără să aștepte să-i cheme cineva sau să ceară ceva la schimb, frații erau frați, împărțeau bucata de pâine sau de mălai, nu se certau și nici nu se băteau pentru nu știu ce averi. Copiii jucau leapșa, lapte gros, de v-ați ascunselea, și alergau, desculți, cât era ziulica de mare după o minge de cârpe sau de cauciuc. Care mese la ore fixe? Ce ciocolată? Ce vitamine? Sau Tedi la cutie de carton și alte sucuri sorbite cu paiul? Să fim serioși. Un căpăcel de sirop de vișine, mure ori căpșuni într-un pahar cu sifon era tot ce-și putea dori un copil. Portocale, banane, kiwi și mai știu eu ce bunătăți exotice?

Toate astea au apărut mult mai târziu. După revoluție. Biscuiții, bomboanele cu lapte și caramelele erau în top, și alea la sărbători sau când furai câte un ou-două din cuibar și te duceai cu ele la cooperativa din sat. La ce ți-ar fi trebuit adidașii din filme, cât timp aveai teniși și bascheți chinezești ori de Drăgășani? Astăzi, viața la țară, e altfel față de cea din vremurile de demult. Diferită de cea descrisă de Duiliu Zamfirescu ori de cea trăită de generația mea.

Cu internet, laptop-uri, telefoane mobile deștepte, GPS. Ulițele sunt tot mai pustii de la o zi la alta, copiii au crescut și rătăcesc prin lume, iar bătrânii… Bătrânii se odihnesc acolo unde amintirile sunt de prisos. Satul de astăzi, acolo unde mai există sat, e plin de ifose, de apucături aduse de la oraș acolo unde nimeni nu cultivă în fața blocului ceapă, cartofi, morcovi ori păstârnac și nici nu crește porci, oi, bibilici și găini. Toate astea au dispărut. Doar dorul a mai rămas de acele vremuri…

La întrebarea ce se va fabrica în uzina de pe Valea Bârzăviței, pe care tocmai o vizitase, domnul Ambrozie Darău a explicat, cu cuvintele sale, în extenso, importanța parteneriatului stat-privat: „Partea bună e acest parteneriat cu un privat care a renovat niște hale, care a pregătit un proces de producție care, spune el, că va începe undeva în toamnă, dar asta depinde de niște aprobări privind importurile și exporturile”. Alo, Don Ambrozie, lasă teoria și răspunde la ce te-am întrebat. Ce se va fabrica, dom’le la Arsenal? Ghiulele? Tunuri? Țevi de puști? Drone? Efecte militare? Ce? Că, vorba aia, ceva se va fabrica acolo, că n-ai venit matale de flori de măr până la Reșița.

Ministrul, nu s-a pierdut cu firea în fața întrebărilor insistente. Și-a dres glasul, a privit spre camera care-l filma, a tras adânc aer în piept: „ Ce va fi acolo? Va fi producție, sunt mai multe tipuri de producție, dar va exista producție. Nu vreau să anticipez sau să spun în numele unui antreprenor privat ce se va face, dar va fi producție”. Alo, Don Ambrozie, vezi că mai e vreo lună și ceva până la arăturile de toamnă când poți avea o scuză dacă o iei pe arătură. Păi ăsta e răspuns de ministru, dom’le? Nu poți să spui că nu te-a împuternicit antreprenorul privat. Ce împuternicire, dom’le? Tălică ești angajatul privatului sau ești reprezentantul statului care ar trebui să ne pună la curent cu tot ce se întâmplă în țara asta? A, ești doar ministru demis și de asta nu poți să ne spui. În cazul ăsta, se schimbă socoteala și te înțeleg.

Cum va fi acest parteneriat stat-privat? Păi tot don ministru Ambrozie ne-a explicat, așa cum a înțeles din ce i-au povestit alții: „Compania privată va face propria producție acolo. partea româna, din subordinea ROMARM a pus la dispoziție halele. O parte dintre hale, nu toate.” Alo, Don Ambrozie, vezi că iarăși ai înțeles greșit. În sensul că lucrurile stau cu totul invers: Arsenal face producția, aia pe care nu vrei să o desconspiri, pe care o vinde apoi antreprenorului privat care, la rându-i, o dirijează spre acele puncte fierbinți unde se dorește pace. Așa e? Lasă, nu te mai chinui să ne explici. Vedem în octombrie la inaugurare ce se va fabrica la Arsenal. Asta în cazul în care vei mai fi ministru. Măcar unul suspendat.

Când se întorceau acasă răzeșii, voinicii și hânsarii (ăia din infanteria ușoară) poposeau la câte un han (special construit), unde cele mai frumoase hangițe din popor le dădeau să bea rachiu, drept mulțumire pentru faptele lor de vitejie. Ăia de la talpa țării, dădeau pe gât două-trei cănuțe cu tescovină, în timp ce infanteriștii erau serviți cu vin de buturugă, din cel bun. Boierii se retrăgeau la separeu unde îi așteptau sticlele cu votcă rusească de contrabandă. Asta le era simbria bravilor ostași ai Moldovei!

Tradiția nu doar că s-a respectat cu sfințenie, în special în județul Vaslui, ci s-a transmis din generație în generație până în zilele noastre. Vaslui a rămas județul credincios memoriei domnitorului care a purtat peste 40 de bătălii, care mai de care mai grele și mai apăsătoare, de unde și zicala cu care urmașii răzeșilor se mândresc nevoie mare: „mâncarea e fudulie, băutura îi temelie.”

Respectul față de țuica de pufoaică, acest produs tradițional recunoscut la nivel internațional, este atât de mare, încât unii localnici erau cât pe aci să dea în altele când au auzit că cu tichetele sociale, de 250 de lei, acordate de guvern, nu mai pot cumpăra alcool. „Păi dacă țuică nu e, nimic nu e”, au strigat dumnealor în cor, siderați când au aflat una ca asta. „Să se șteargă cu ele la cur (cu tichetele, cu ce altceva?) ăia care au hotărât așa ceva”, au fost de părere și megieșele, tovarășe de pahar cu aceștia, nemulțumite și ele la rândul lor de o astfel de tâmpenie!

Ca urmare, s-au strâns cu mic cu mare la cârciuma din sat, exact ca în urmă cu 400 sute și ceva de ani, și au semnat o petiție pe care au trimis-o prefectului, cu rugămintea ca acesta să o expedieze mai departe lu nea Ilie Bolojan: „Noi, urmașii urmașilor lu Ștefan cel Mare și Sfânt, protestăm împotriva acestei discriminări de a nu putea cumpăra rachiu de prune, lichior de căpșunică sau zmeurică pe cupoanele cu care ne-ați învrednicit. Vom lua exemplu unul de la altul și vom vinde acele cupoane, cu PIN cu tot, să vă fie de învățătură de minte pentru altădată”! Pam, pam!

Dacă cu creșterile la carburant, pensii și alocațiile pentru copii a mai scăldat-o într-un fel sau altul, ducându-i cu zăhărelul pe cei ce credeau în alianța toxică PSD-PNL, de data asta nu știu cum se va rezolva problema căci, vorba urmașilor de unchi, veri și cumetrii ai marelui domnitor „noi suntem săraci că n-avem destulă țuică, rom și votcă, nicidecum mâncare.”

În urmă cu ceva ani, nici nu visai să faci una ca asta în Casa de Cultură, loc în care, așa cum îi spune numele, ar trebui organizate spectacole și desfășurate activități specifice. Te-ai fi mulțumit cu pită unsă cu pateu, asezonată cu castraveți acri, ca-n vremurile adolescenței. E drept, pe atunci erai doar un amărât de „Yesman” care îi căra mapa și îi deschidea ușa lui Luca. Luca primarul. Și erai bucuros când îi aranjai nodul cravatei, îi îndepărtai scamele de pe costum sau erai zărit în preajma lui. Erai fericit căci, între noi fie vorba, ce-ai fi putut să-ți dorești mai mult de atât? Acum, lucrurile s-au schimbat, nu mai ești Grig de altădată, băiatul ăla rușinos ca o fată mare, ci ditamai Don Grigorio, primar de Oțelu Roșu. Și dacă tot ești primar, ce ți-ai zis, funcția îți permite orice, că de aia ai înghițit în sec atâtea până ai ajuns aici.

Iar voi, ăștia care îl tor criticați că s-a înfruptat în Casa de Cultură, la „Serbările orașului” din purcelul fript la proțap, poate că nici n-o fi fost un purcel, ați cășunat pe el, în loc să vă fi bucurat că vi l-a adus la Oțelu Roșu pe Minune. Și cam ce-ați fi vrut să fi făcut omul? Să se plimbe printre cetățenii urbei la 40 de grade Celsius, să fi făcut baie de mulțime? Asta o să facă în campania electorală de peste doi ani. Acum era vorbă de mâncat, de băut și de distracție. Să fi stat la aceeași masă cu tinerii ăia care veniseră special pentru Adi Minune ori să se fi băgat în seamă cu pensionarii veșnic nemulțumiți? Asta face un primar? Să fim serioși!

Bă, de ce dracului nu înțelegeți că Grig de azi nu mai e Grig de altădată, că el a evoluat, și că parfumul lui de Don Grigorio nu s-ar fi potrivit cu mirosul de mici, fleici, cârnați și hamsii, care nici măcar nu mai sunt hamsii, cu cel de transpirație acră și de bere ieftină? Am dreptate, Don Grigorio? Sigur că am, dar tălică, băiat finuț, modest și cu bun simț chiar și atunci când te mai scapă și îl faci pe câte unul „rahat cu ochi condus de Satana”, nu vei recunoaște niciodată așa ceva.

Don Grigorio, Don Grigorio, cine nu te cunoaște te cumpără…

Coboară mai ales noaptea, când nu ai să vezi crac de hingher pe stradă. Între noi fie vorba, băieții ăștia cu lasouri și tranchilizante la brăcinar nu se omoară ei cu trecutul ziua, darămite noaptea, iar atunci când ajung în zonă, câinii dispar cât ai zice pește. Bag sama, că au ajuns și ei, săracii, să recunoască mașina cu hingheri. Ce pot să vă spun în plus e că acești maidanezi sunt ghinioniști, ghinioniști, că de când primăria a decis „să îngroape” în pământ ghenele cu gunoi în unele locuri din Micro IV, se hrănesc doar cu miasmele ce emană în jurul platformelor, ceea ce, să recunoaștem, e un lucru bun pentru noi și rău pentru ei.

Revenind la ideea inițială, spre deosebire de Paris, în Reșița nu o să vezi, nici măcar teoretic, câini umblând cu covrigi în coadă. Cândva, mi-aș fi putut imagina o scenă de acest gen, cu un maidanez trecând țanțoș, fără să întoarcă capul, pe lângă un os „gras” sau o bucată de carne. Da, dar pe atunci, Reșița avea și un CSR, avea și un UCMR, avea și un Arsenal. Peste 30.000 de oameni care lucrau doar în aceste trei întreprinderi, cum se numeau atunci SA-urile din vremurile noastre. Sigur, doar în închipuirea mea s-ar fi putut întâmpla una ca asta, deoarece pe atunci pâinea era pe cartelă, iar carnea pleca la export.

Astăzi, însă, UCMR și CSR se chinuie să supraviețuiască, cu nici 1.200 de oameni la un loc, în timp ce de Arsenal nu-și mai amintește nimeni, nici măcar acum când războiul e la doi pași de noi și (poate) ar fi nevoie de vestitele tunuri de altădată ori de alte piese de război. Deși pâinea se vinde la liber, iar carnea e pe toate drumurile, nu ai cum să vorbești despre câini cu covrigi în coadă, oricât de fan Călin Georgescu și de patriot te-ai da!

Și cum să nu se scandeze, nene, vorbele alea rușinoase când la mijloc nu e doar onoarea fotbalului românesc, a sportului în general, ci și a neamului ăsta cu un trecut plin de fapte de vitejie demonstrate negru pe alb în bătăliile de la Podul Înalt, Posada, Jijia și Călugăreni? Și pe bună dreptate că, ajungi mâine, poimâine în Anglia sau Italia și vrei să te angajezi la o firmă de pază și te întreabă angajatorul: „De unde ești, bre?” Păi te angajează ăla când aude că ești din țara lui CFR și FCSB? Că râde nu numai de tine, ci de noi toți: „Hă, hă, hă, voi sunteți fotbaliștii păcii, nu bateți pe nimeni, dar o luați pe cocoașă de la toți.” Și asta nu-mi convine, să facă unul și altul mișto de mine.

Și n-are dreptate? Are, cum să nu aibă. Hai să nu fi câștigat că, deh, nu mai e echipa de altădată, dar măcar un egal sau să nu se fi făcut de căcat, dacă tot au luat-o pe coajă. Că vorba aia, CFR n-a jucat nici cu City, și nici cu Milan, ci cu norvegienii de la Tromso.Nu ați auzit de Tromso? Nici eu nu am auzit până aseară când, i-a bătut pe ardeleni (ăia, doi, trei care mai sunt în echipa lui Neluțu Varga) de le-a sunat apa în cap. Pur și simplu i-a călcat în picioare, cum călcau țiganii pe vremuri lutul amestecat cu paie să facă cărămizi. A recunoscut-o până și patronul care, după meci spunea că-i vine să-și ia catrafusele și să plece în lumea largă. La Arad. La UTA, la prietenul său Ghiță Falcă.

Și-l cred, cum să mai scoată bietul om nasul în lume, cât timp echipa sa a ajuns de râsul curcilor? Că de acum încolo, vor curge dedicațiile muzicale în emisiunea de duminică de pe TVR a lu’ Sergiu Vaida, toate în consens cu performanțele team-ului lu’ Neluțu Varga: „Frunză verde matostat, ne-am făcut iar de căcat!”

Ei, bine, pentru că soarta n-a vrut ca el să ajungă polițist, măcar unul local angajat la primărie, Doru Coșei încearcă să interpreteze rolul cetățeanului incoruptibil din Băile Herculane, pe care nu-l poți cumpăra nici măcar cu o bere, un mic, o înghețată sau un cornet cu semințe de floarea-soarelui. Fost campion european de kickboxing și karate, manager sportiv, antrenor, arbitru internațional, organizator de evenimente, gale naționale și internaționale, alpinist, colecționar de flori de munte (unii zic că ar avea un ierbar de toată frumusețea), dar și de insecte pe care le păstrează într-un insectar cu coperți îngălbenite de vreme, Doru Coșei este unul dintre cei mai cinstiți, onești, corecți și drepți consilieri județeni din Banatul de Munte. Și are un spirit de observație, cum doar vulturii, ulii și acvilele se mai pot lăuda cu așa ceva. Și iată de ce spun asta:

Într-o zi, cum mergea el, așa, pe drum, că tot n-avea altceva mai bun de făcut, a observat o groapă în asfaltul drumului județean. N-a stat mult pe gânduri, a înfipt în ea o cracă de pin negru de Banat, a fotografiat totul cu telefonul personal, apoi a postat poza pe Facebook, cu mesajul direct și tranșant: „Alo, domnule președinte, dragi colegi din Consiliul județean, ce părere aveți de groapa asta de pe DN 608?” Am dat doar un exemplu. A mers mai departe și a întâlnit în cale o haită flămândă de câini. Și iarăși postare pe Facebook cu același mesaj mobilizator: „Bă, vouă vă place cum arată stațiunea asta?” „Bă” fiind colegii săi politicieni. Vă dați seama cum s-au simțit bieții oameni când au citit postarea respectivă.

În urmă cu trei zile, pașii l-au dus pe Strada Pecinișca. L-au dus la pont, căci acolo locuiește primarul Ghiță Orza, pe a cărui stradă s-au făcut tot felul de săpături pe bani europeni. Lucrările s-au terminat (toată lumea fericită că de acum înainte vor trăi ca la Bruxelles, și Strasbourg) doar că, ca să-l citez pe cetățeanul incoruptibil: „locuitorii s-au ales cu trotuare distruse, rigole pluviale înfundate, infiltrații la fundațiile proprietăților și un șantier ce pare lipsit de control…” Cu o singură excepție: locuința primarului Orza. Trotuarul, rigola și parcarea au fost refăcute, înainte de a se da ordin de refacere și readucere a străzii la forma inițială.

E adevărat, Don Ghiță, ce scrie cetățeanul incoruptibil? Dacă da, să te văd pe unde scoți cămașa. Că Doru Coșei se interesează deja dacă nu ți-ai încălcat atribuțiile de primar, intrând sub incidența faptelor de corupție. De o fi așa, îți va cere demisia. Să te înveți minte altădată, că cu banii europeni nu e de joacă. Ascultă la mine, ai pus-o, că Doru Coșei are relații multe printre luptătorii de kickboxing și karate, organizatorii de organizator de evenimente și gale naționale și internaționale și colecționarii de ierbare și insectare.

Ce să-ți fac dacă te-o mâncat în cur. De câte ori nu ți-am spus: „Stai, dom’le la cârciuma matale unde, de bine de rău, dacă nu curge, pică una, alta.” Nu m-ai ascultat, dar nici treabă n-ai prea făcut la primărie. Că în afară de plimbat pe la conferințe și adunări cu stațiunile balneo-climaterice, nu te poți lăuda cu altceva. Și nu te văd bine. Că pe cetățeanul incoruptibil nu-l poți cumpăra cu o cafea, o înghețată sau un suc, că și el vrea să ajungă primar. Să-ți ia locul. Așa că…

Bine, iubit a fost și Luca Mălăiescu, primarul de dinaintea lui. Și la Luca a ținut lumea, dar nu ca la Don Grig. La el ține lumea ca la un frate, un tată, un unchi, un verișor de gradul I. Și știți de ce? Pentru că, dacă tot nu are de lucru la primărie (și nu doar acum că e caniculă și cu așa ceva nu e de jucat) mintea dânsului, odihnită, cum altfel, este tot timpul la omul de rând. La ce să le ofere celor care nu se duc în concediu, nu au ajuns la Electric Castle sau nu au bani pentru UNTOLD și concertele de la Nibiru.

Ei, bine, lor, Don Grig le-a pregătit un eveniment de zile mari la sfârșit de săptămână. Cu mici și bere, maneliști, unul și unul aduși de la Capitală, guriste, din Banat și nu numai, vată pe băț, comedianți, kurtos kalacs, Tobogane gonflabile și câte și mai câte. Ca la bâlci, ce mai. Trei zile la rând ține bairamul, să se ducă vestea în toată țara până sus la Patriarhie, că la Oțelu Roșu se petrece până și Postul Adormirii Maicii Domnului. Când a auzit una ca asta, Preafericitul Daniel mai, mai să leșine. L-au stropit cu apă rece, i-au dat cu oțet pe la nas. După ce și-a revenit, și-a făcut cruce, a scuipat în sân și a bombănit ceva. De bine, de rău, ce mai contează, căci petrecerile vor avea loc vineri (Post în post, Doamne nu ne pedepsi), sâmbătă și duminică.

Cum? Don Grig a mai ținut o petrecere de patru zile și în primăvară? De ce sunteți răi doamnelor și domnilor? În primăvară a fost ruga, acum sunt Zilele Orașului. Ce are sula cu prefectura? Una e una și alta e alta. Și ce dacă cheltuie atâția bani cu petrecerile astea? Să cheltuie, frate, că doar nu dă din buzunarul lui. Măcar asta să facă și el bun în mandatul de primar. Să dea bani la lăutari, să mănânce și să se distreze. Că de altceva nu e în stare. Nu că n-ar vrea, dar atâta poate.

Lasă-le dracu, bă, de străzi și trotuare. Ce, numai la Oțelu Roșu e plin drumul de hârtoape? Să fim serioși. Ori cu blocurile alea de pe Tineretului de zici că sunt ca dintr-un ghetou din Africa Ecuatorială. Don Grig e de vină că oamenii ăia nu au bani să le repare sau nu știu să acceseze fonduri pentru reabilitarea energetică? Dă-o în mă-sa promenadă pe care n-a fost în stare nici măcar să o înceapă. Promenadă îi trebuie cetățeanului sau locuri de muncă? Și cu locurile astea de muncă, îl tot acuzați că n-a fost în stare de nimic, de parcă în fișa postului sau e trecută obligația de a crea locuri de muncă sau să aducă investitori.

Ascultați ce vă spun, nu-i mai căutați nod în papură că nu aveți cui. Vă răciți gura de pomană Și nu-i mai cereți luna de pe cer, că mai mult de atât nu poate. La Don Grig e ca la un SRL. Totul funcționează limitat. Nici el săracul n-ar vrea să fie așa, dar asta e.

Nea Ilie, să știi că eu sunt bine, sănătos, ceea ce îți doresc și lu’ tălică și tuturor celor dragi matale. Și să mai știi că nu îți scriu ca să-ți cer ceva. Că așa e la noi, cum a ajuns unul mare, toți pe lângă el cu periatul, ligușeala, mă rog, cu limbile. Deci, nu îți scriu să te rog să pui o vorbă bună pentru un politician de la noi care ține morțiș să ajungă mare la București. Sau să intervii pentru nepotul lu’ Gogu să se transfere de la școala aia în care mai învață doar trei copii. De fapt, doi, că unul dintre ei a trecut la gimnaziu, dar din câte i-am auzit pe ai lui, o să-l retragă de tot. Important că ăl mic a învățat să se iscălească, să mulgă și să numere oile lu’ tac’su.

Nu-ți scriu nici să mă plâng că nu-mi ajunge pensia, că m-ar bate Dumnezeu să spun asta, că nici înainte de a ne lua ce ne-ai luat, nu mi-a ajuns. Atunci însă cheltuiam mai mult, că aveam de unde, acum mă limitez la medicamente, întreținere și ceva de ale gurii. Nici n-aș avea cum să mă descurc, cu o asemenea inflație. Și la drept vorbind, la ce mi-ar trebui mai mulți bani? Să stau cu frica-n sân că vin hoții noaptea peste mine sau cu teama că mă îmbolnăvesc de prea mult trai bun? Că mi-a spus doctorul să nu mănânc bomboane și ciucalată că astea duc la diabet, iar salamul și cârnații cresc colesterolul. Până și fructele fac rău la sănătate, ba chiar și unele legume. Așa că stau în stand-by și oi vedea ce vremuri mai vin. Mai e ceva, haine noi nu-mi mai trebuie, iar dacă am nevoie de o cămașă, un tricou, o pereche de sandale, îmi iau de la second-hand. Jumătate kilogram de încălțări, un sfert de kil de haine, că astea sunt mai ușoare la cântar. Așa că, ce să fac cu bani mai mulți decât am acum?

Ți-am scris să văd cum ești și ce-ți mai face familia. Familia politică, nu aia de la Bihor. Să te întreb dacă Onkle Fritz mai are sau nu probleme cu ANI? E pe cale să scape de ele? Sincer, mă bucur nespus. Un om ca el să se împiedice de niște fleacuri… Mă gândeam eu că la câte relații are și le rezolvă într-un fel sau altu’. Cum, nu a apelat la nimeni? Bravo lui, adevărat neamț! Da, da,.. Aa, e o făcătură politică. Te cred, nea Ilie, te cred. Dar nepoata Oana. Oana Țoiu, e și ea bine? Bravo ei, fată fâșneață, s-a descurcat mai bine decât un bărbat. Și văruțu’ Răducu? El e cu dronele, dar acu’ e la mare. L-am văzut, că nici la turci, nu are astâmpăr. Ăsta de mic le avea cu zburătoarele. Toată ziua trăgea cu praștia după bribeți și grauri. Acu’ i s-o pus pata pe drone. Și Hunor-bacsi? E bine și el. Știu, copil de gașcă, când cu unii, când cu alții. Așa și trebuie. Mă bucur că sunteți toți sănătoși la trup și la minte, că nu ne lăsați s-o ducem mai rău de atât. Că nu știu ce ne-am fi făcut dacă la guvernare n-ați fi fost voi. Cred că s-ar fi ales praful și pulberea de țărișoara asta.

Am întrebat de toți, dar de tălică, nu. Cum? Te lupți? Te-ai apucat de greco-romane și lupte libere? Păi tocmai acum te-ai apucat când prietenul matale, Nelu Tăițelu a închis secția de lupte de la CSM? Nu-i bai, nu te lăsa la Jorjel și la Sorin. Dacă ai rezistat 90 de zile, reziști și de acum încolo. Nu te lăsa orice ar fi, că nouă nu ne-a ajuns încă cuțitul la os. Când o fi să fie, își dăm de veste și venim la Capitală, cu bâte, furci și ce s-o mai găsi prin gospodăria tradițională a țăranului.

Te îmbrățișez și te pup cu drag, al matale contribuabil din Banatul Montan.

Carevasăzică, școlerul nostru asta a înțeles din basmul lu’ Bădie Creangă, că dacă tac-su n-ar fi primit un email de la Verde Împărat, care avea nevoie de un succesor în locul său, Harap Alb (ce nume ciuda a avut și ăsta) n-ar fi plecat din bătătura a lui și a lu’ mă-sa, unde se juca cu frații săi leapșa și lapte-gros. Și dacă n-ar fi plecat, cu siguranță nu s-ar fi întâlnit cu Spânu (un personaj dubios, cu multe condamnări pentru trafic de persoane, cămătărie, fără serviciu și fără nicio meserie) și, prin urmare, n-ar fi coborât în fântână. În consecință, ar fi rămas pe mai departe un băietan cu caș la gură, care, în cel mai bun caz, s-ar fi jucat „de-a mama și de-a tata” cu slujnicele angajate cu carte de muncă la bucătăria împăratului.

După această întâmplare, Harap Alb se maturizează cât de cât, apoi se ține de cioace, dovadă că, a trombonit-o pe Sfânta Duminica, (de aici se vede că nu era chiar nătărău, după cum credeau unii) la a cărei pensiune a tras obosit și flămând, să-l scoată din nu știu ce belea în care intrase. Norocul său a fost că a dat și peste câțiva ortaci simpatici și buni la suflet, precum Fomilă, Setilă și Păsărilă, că altfel ar fi rămas slugă toată viața la Spân.

Și dacă tot vorbește despre Ion Creangă, candidatul la diploma de bacalaureat își amintește cum acesta era membru de onoare al Clubului Junimea, un club exclusivist la vremea aceea, ceva în genul Clubului de la Roma al cărui membru a fost chiar Călin Georgescu. Ce făcea Creangă și prietenii lui seara în Clubul Junimea? Păi, ce să facă? Beau, bârfeau se îmbătau mangă și a doua zi se dregeau cu zeamă de varză acră, ca să fie apți la scris, pentru ca seara s-o ia de la început cu pui fripți, vinișor de Cotnari și fetițe din mahalaua dulcelui târg moldav!

Cât despre Ana, din „Moara cu noroc”, școlerul și-a amintit că fost o femeie cumsecade, o vecină săritoare la necazurile altora, cu frică de Dumnezeu, o fire blândă, cu mult caracter și cu mult bun simț cum rar se întâlnește în literatura noastră. Dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, ea a fost victima tuturor bărbaților din nuvela scrisă de Ioan Slavici. Că știți cum e în viață: când te văd unii că ești prea bun te iau de prost. Pe ea au luat-o de altceva. De mână și au dus-o în poienița cu floricele, pruni și meri. Ba chiar au abuzat-o, în condițiile în care în acea vremea nu apăruseră ONG-urile, nici asociațiile care înfierau violența în familie. Iar despre feminism nici nu putea fi vorba. Altfel spus, într-o lume în care Lică Sămădăul era bossul acelor locuri, Ana nu a avut noroc, chiar dacă a fost distribuită să joace în rolul principal din „Moara cu noroc”.

Acesta este profilul viitorului plătitor de taxe din România de mâine. Sau, cine știe? al politicianului care ne va îndemna să strângem cureaua, să mai punem o pătură iarna pe noi, să mai renunțăm la nu știu ce viciu pentru a reduce deficitul bugetar și a face din România o nouă grădină a Maicii Domnului.

Nu cred una ca asta, a exclamat un ziarist de pe la noi la citirea știrii. Înțeleg, un ceai, o cafea mai merge de făcut, dar ca tu, Haaland, care câștigi milioane de dolari pe an din fotbal, să mături în casă, să dai cu mopul, să ștergi praful și să-ți pui mereu chiloții și ciorapii în coșul cu rufe murdare, e prea de tot. Pare de neimaginat. Totul are o limită. Tu, omul cât muntele (unul de pe la ei) să te cobori la treburile astea muierești (pentru că de aia e femeie să stea la cratiță, să facă și să crească copii) parcă e dintr-un film străin fotbaliștilor noștri. Să-i faci baie copilului, să-i dai să mănânce, să-l scoți la plimbare în parc. Într-un cuvânt, să-ți ajuți nevasta. Și nu râd colegii și prietenii de tine? Nu fac mișto când aud ce apucături de familist ai? Bă, ce oameni sunt pe la voi, bă?

Cum? nici nu ai o amantă, o gagicuță tinerică, urmașa a nu știu cărui lider viking? Și nici nu-ți petreci nopțile prin cluburi? Asta e chiar culmea. Păi ce vedetă ești tu, Haaland. Să nu scrie presa de scandal despre tine că te-a văzut pupându-te cu nu știu ce pițipoancă pe stradă, sau că nu i-ai făcut scandal nevestei când te-a pus să duci gunoiul sau să speli rufele? Spune? Și te mai lauzi că ai înscris de trei ori câte două goluri la campionatul mondial din America. Halal, bărbat.

Păi, bă, Erling, la noi în România fotbalistul e fotbalist și-n șanț, când se întoarce dimineața de la băut. Sau când trece prin geamul ușii de la intrarea în blocul în care locuiește amanta. La noi, fotbalistul nu e fotbalist dacă nu-i trage măcar o pereche de palme sau o bătută, cu strigături, nevestei. Nu trebuie să existe un motiv anume. Preventiv, Ce să mai vorbim de măturat în casă, de șters copilul la cur, de spălat vase. Că vorba aia, de aia e fotbalist!

Și ce mai spunea Haaland despre afirmația „Îmi ajut soția acasă”? Că pentru el, formularea este greșită. De ce? „Pentru că spălatul vaselor, făcutul curățeniei sau îngrijirea propriului copil nu reprezintă un ajutor. Sunt responsabilități normale într-o familie. Fără să considere că unul dintre ei „îl ajută” pe celălalt. Ci pentru că amândoi sunt părinți.”

Ce, v-am spus. Haaland ăsta e din alt film. Unul interzis fotbaliștilor din Superliga românească de fotbal.