Dar ce putem spune la pierderea unei cascade de a cărei frumusețe se bucurau nu unul, nu o sută, ci mii și mii de oameni care veneau de la sute de kilometri pentru a vedea lucrarea Domnului? De ieri, cascada Bigăr nu mai e decât un punct marcat pe harta turistică. Clopotul, poate partea cea mai strălucitoare a acesteia, s-a desprins din senin, prăbușindu-se în albia râului. O știre care imediat a făcut înconjurul pământului și nu pentru incidentul în sine, ci pentru faptul că, în 2013, The World Geography a așezat-o pe primul loc în clasamentul celor mai frumoase cascade din lume.
Până atunci, cascada era locul în care ne opream din drumurile noastre să ne tragem sufletul. Un loc ca oricare altul pe Valea Minișului, nebăgat în seamă sau, admirat în aceeași măsură ca celălalte locuri. Ba, dacă ne aducem aminte bine, oamenii veneau acolo atrași de indicatorul care marca existența Paralelei 45. Cascada era trecută în plan secund, aproape de neluat în seamă. A trebuit să vină cei de la The World Geography s-o facă cunoscută lumii întregi, să devină loc de pelerinaj turistic.
Începând de ieri, despre cascada minune se va vorbi la timpul trecut, chit că unii ne vor aburi cu reconstrucția ei, uitând că ce a mâncat gaia e bun mâncat. Câteva zile, săptămâni sau luni oamenii vor da buzna să vadă nenorocirea, să-și facă selfie, să-și plângă unul altuia pe umeri după care, totul va fi dat uitării. Pentru nefericita întâmplare, nu este de vină nici Romeo Dunca, și nici Florin Cîțu cu al lui Program Național de Redresare și Reziliență, cum vor încerca unii să insinueze. Nici nu știu dacă există un vinovat. Nu mă pricep la așa ceva, las pe alții să-și dea cu părerea. Singurul lucru pe care l-aș adăuga e cel pe care îl aud mereu rostit de omul simplu: „nici măcar Dumnezeu nu ne mai iubește“. Adică, aici în Caraș-Severin. Și nu știu dacă acest lucru se datorează faptului că ne-am înrăit sau nu peste măsură. Doar Dumnezeu știe asta!