15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
editorial subiectiv.net

Și chestia asta nu e de acum. Adică, de un veac, două. Nu. E de demult, de pe vremea dacilor care luptau sub comanda lui Decebal. A lui Glad și Menumorut. Și a continuat cu Podul Înalt, Posada, Călugăreni, Jijia și în atâtea alte locuri unde voievozii și domnitorii din cartea de istorie îi chemau să apere pământul pe care îl călcau. Puneau mâna pe furci, topoare, pari și ce mai găseau prin bătătură și se luau la trântă cu turcii, tătarii, leșii și alți cotropitori fără căpătâi. Și cu ce se alegeau bieții moldoveni și munteni după luptele astea? În afară de foamete, doar cu mândria că își făceau datoria față de domnitorii care, de regulă, erau toți drepți, frumoși, deștepți și viteji. Măcar de-ar fi fost așa. Pe vremea aceea nu se inventaseră nici măcar medaliile, să le fi fost oferite în semn de recunoștință, iar după câte un război ca acesta, țara era și mai săracă, consecință a faptului că strategii de la curțile domnești dădeau ordine să se pârjolească tot în calea cotropitorilor.

Nici peste veacuri nu s-a schimbat mare lucru. Exemplele din primul și al doilea război mondial sunt o dovezi în acest sens. Țăranii plecau pe front convinși că după ce aveau să se întoarcă acasă primeau oarece pământ. Nu mult, cât să poată trăi de pe o zi pe alta. Mulți dintre ei nu au mai ajuns niciodată acasă. Carne de tun și câte o groapă comună la margine de pădure, asta le-a fost soarta. Și nu vorbim de o sută-două, ci de zeci, sute de mii de amărâți. Ceilalți, care s-au crezut norocoși că au scăpat cu viață, au primit și altceva în afară de medaliile prinse în piept, doar că, peste noapte s-a schimbat statul, a plecat boierul și a venit colectivul, iar insigniile alea n-au mai valorat nici doi lei. Țăranul, tot țăran a rămas, alegându-se cu praful de pe tobă.

Acu’ e la fel. Toți ne îndeamnă pe noi ăștia, ăi mulți (ar fi făcut-o cu țăranii, dar nu mai avem de mult așa ceva), să donam câte doi euro pentru spitale. Doi euro pe o rețea de telefonie mobilă, doi euro pe alta, doi euro la o chetă făcută de o asociație umanitară, alți doi euro pe nu știu ce listă, ca să se cumpere și din aia, și din cealaltă că spitalele nu au și mori cu zile dacă te împinge coronavirusul de la spate. Nu zic că e mult zece euro pe care îi donezi să-i fie bine spitalului. Sunt țigările pe două, trei zile, de asta spun că nu e un capăt de țară. Facem un efort, ne curățăm buzunarele de mărunțiș, ne împrumutăm la vecini și donăm. Avem bun simț la purtător și nu putem trece nepăsători pe lângă disperarea unora.

Dar întreb și eu, ca prostu’, tu, stat, ce faci pentru noi? Că noi îți băgăm bani în buzunar o viață întreagă, cotizând la casa de sănătate, iar tu, când ajungem să dăm de o belea, tu ne ceri fără nerușinare să-ți cumpărăm ceea ce de fapt tu ar fi trebuit până acuma să o faci? Cât de nesimțit poți să fii să ne tot ceri, să te tot milogești de amărâții ăștia de pensionari ori de salariați trimiși acasă în șomaj tehnic? Cât de gros ți-e este obrazul de ai curajul să o faci de fiecare dată cu zâmbetul tâmp pe care îl afișezi prin oamenii tăi seară de seară la televizor? Chiar nu mai ai limită?

Și în loc să ne dai măști de protecție și să ne faci teste, tu ne pui „Deșteaptă-te române“ la megafoanele mașinilor de Poliție. Păi, cât de nesimțit poți să fii, bă, statule? Poți să ne răspunzi? Nu, nu poți pentru că nu ai cum.

În această poveste să încercăm să privim partea plină a paharului. E bine că ne pui imnul ăsta că doar, doar s-or trezi și românii în ceasul al 12-lea, măcar așa, să-ți șuiere câteva printre dinți, ca să nu-i mai crezi proști pe toți.