Cum, tu nu pui murături? Păi, de Crăciun cu ce-o să mănânci pomana porcului? Cu gura? Înțeleg, ai dreptate. Dar poate te-o fi așteptând careva acolo de unde ai venit. Nu? Nici asta? Atunci, poate te plictisești să stai toată ziulica singur cuc în fața muzeului de la Reșița. Ai dreptate, la tine, măi, Gheorghe, nu e cazul. Ne-ai dovedit-o. Că ai venit la începutul verii și uite acum se pune omătul și tu nimic. Că e ploaie, că e soare, bate vântul sau e frig, nu-ți pasă. Nu-ți pasă nici că răcești, de Covid nici atât, și nici că nu se prea mai uită lumea la tine. Ai început să cam scârțâi din balamale, să te lase ba una, ba alta, dar nici că îți pasă: tu stai țanțos, de parcă ai fi din garda de onoare de la Cotroceni!
Ei, la început a fost altceva. Curiozitatea: „Ce-i, bă, cu stiva aia de lemne din fața muzeului?” se întrebau amărăștenii de după gard. Și a fost nevoie să treacă vreo două luni să înțeleagă că, de fapt, nu e o stivă obișnuită, ci o lucrare de artă pe stil nou. Adică, tu, Gheorghe, ești o operă de artă, ca să mă exprim așa, ce n-au văzut Parisul și New Yorkul. Bine, puțini au înțeles asta de la început că, vorba aia, nu toată lumea de pe la noi vizitează expoziții de astea. Lemne, așezate artistic, unul peste altul, cu fața spre apus, să nu se dărâme, dar care să-ți ia fața. Dacă Brâncuși a făcut-o mare pe „Domnișoara Pogany”, Dumitru Gorzo te-a făcut pe tine, mă, Gheorghe. Din câteva lemne!
Măi, Gheo, pesemne că îți place mult la Reșița, că după cum spuneau cei care te-au adus aici, la 1 septembrie trebuia să pleci. Dar văd că nu vrei să o faci, deși a trecut o lună și jumătate de stat în plus. Și, știi cum e cu chestia asta? Totul se plătește. Fiecare zi de stat în plus ar trebui să se taxeze. Dar cine s-o facă? Lăsând gluma la o parte, îți spun doar atât: mă Gheorghe, mă bucur că te-am cunoscut, du-te sănătos acasă că te-o fi așteptând și pe tine oarecine. Mă asculți? No, bine atunci! Drum bun să ai și la bună vedere!