Sincer, m-aș fi așteptat ca la miezul nopții, să văd zeci, sute de oameni, tineri și bătrâni în balcoanele sau la ferestrele blocurilor din cartierul meu, cântând la unison: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând“. Să asist la acel moment emoțional de descătușare, generat de interdicția participării la slujbele de la biserică, când ți se face pielea de găină și simți că lacrimile stau să-ți spele obrazul. Mă așteptam să văd sute de lumânări și candele aprinse care să ne fi anunțat Minunea Învierii Mântuitorului. Eram convins că așa va fi și că pe acea noapte o voi purta în mine, până la sfârșitul vieții, ca pe una specială.
Aproape nimic din toate acestea. Nu știu de ce și nici nu-mi explic. Până sâmbătă seara, se făcuse o campanie asiduă pe site-urile de socializare în care credincioșii erau îndemnați să fie măcar așa alături unii de alții într-un astfel de moment nemaiîntâlnit în istoria Bisericii. Mesajele au curs întruna, la fel și îndemnurile la solidaritate. Să arătăm credința noastră în Mântuitor, în valorile spirituale ale acestui popor de care facem vorbire de câte ori avem ocazia. Aveam în față modelul italian, cel cu intonarea imnului național în plină pandemie de coronavirus, din balcoanele clădirilor. Mă gândeam că și noi vom face la fel în Noaptea de Înviere, uniți în glas în fața morții.
Mă gândeam. Dar m-am înșelat. Chiar dacă cronicarul ne spune că „de la Râm ne tragem“, noi nu suntem ca și italienii. Suntem ca noi, lucru dovedit nu o dată: vorbim mult și facem puțin!