Din nefericire, azi vorbim la Reșița doar despre un muzeu de locomotive și despre un singur furnal, care și-a încetat menirea de vreo 30 de ani. Nimic despre oțelurile speciale din care se fabricau șina de cale ferată, piesele pentru autoturisme, nimic despre coșurile de pe platforma Mociur, nimic despre fumul ăla de la oțelărie care, paradoxal, însemna „viață” pentru „Cetatea de foc” a lui Davidoglu. Nimic despre laminoarele rase de pe fața pământului. Nimic, sau aproape nimic, despre combinatul siderurgic ajuns un biet punct de lucru al Slatinei, prea puțin despre UCMR, din care politicienii își fac titlu de glorie din patru în patru ani, în timp ce falimentul bate la poartă.
Singurul simbol al Reșiței din toate timpurile, care a dăinuit vremii și vremurilor, este muntele de zgură de pe Valea Țerovei. Un fel de Fuji, muntele sfânt al japonezilor. Acolo stă scris istoria Reșiței. Acolo sunt poveștile cu și despre oțelul elaborat la Reșița și exportat în toate colțurile Europei. Acolo sunt legendele știute și neștiute la care a fost martor. Un loc mai puțin cunoscut publicului larg, care nu se află trecut în niciun ghid turistic din țara asta.
Muntele de zgură. E tot ce ne-a rămas moștenire de la cei care s-au zbătut să facă din Reșița un simbol al imperiului de atunci și al Europei de ieri și de azi. Prea puțin pentru cei 250 de ani de foc nestins, cu care ne tot lăudăm de aproape un an.