O dimineață senină de octombrie, cu soarele care mângâie culmile dealurilor și crestele Muntelui Mic și Țarcu. O dimineață decupată dintr-o copilărie la care mă tot întorc, cu roadele câmpului înșirate la marginea drumului, cu miros de mere coapte și cazane unde se face răchia de prune, cu oameni frumoși care niciodată nu se plâng că muncesc prea mult. La intrare în sat, oprim mașina să vorbim cu un localnic, Nichita Ienea, de 77 de ani. Mergea la țarină, împreună cu nevastă-sa. Curiozitate din amândouă părțile: eu, venit să văd cum e să trăiești astăzi la sat, el, surprins că întâlnește un ziarist în carne și oase. Ne lămurește din prima: „E bai mare. Ce-a fost odată nu va mai fi“, ne spune bătrânul. Insist: „Ce-a fost odată de o spui așa de hotărât?“ Se uită când la mine, când la Alex care ne face fotografii. „Era mai bine odată, familia era familie, acum tineretul e tot plecat, credeți că se mai întoarce vreunul la coada vacii să lucreze în agricultură? Niciodată n-o să…“

Calul nărăvaș nu-l lasă să-și termine vorbele. Îl strunește cu greu. „O fost mult mai greu înainte, după război. Atunci toată lumea muncea pământul, dar astăzi tineretul are altele în cap. Pământul e nemuncit, că nu are cine să facă asta, că ai cineri nu se înghesuie“. Apoi, schimbă subiectul și îmi povestește cum făcea naveta până la Poartă, că a lucrat la CFR, „prăstă geal, dus-întors, dus-întors, zi de zi, pe zăpadă, ploaie, soare, vânt“. Cu el în căruță, soția, mai tânără cu zece ani. Șugubăț, uica Nichita mă lămurește și în privința asta: „E bine să-ți iei femeie mai tânără, că ea se trece mai repede decât bărbatul“. Dar supărarea cea mai mare aveam să o aflu la despărțire, când l-am întrebat dacă s-au făcut prunele și merele anul ăsta. „S-au făcut, dar n-o avut cine să le strângă, ca altădată.“

Îi dau dreptate, da, asta e cu adevărat supărare mare la casa țăranului din Banatul de Munte. Ne despărțim, intrăm în sat, mașini mici în dreptul fiecărei porți, case mari, multe cu etaj, semn că oamenii nu sunt doar harnici, dar și avuți. În dreptul unei porți înalte, întâlnim două localnice. Una dintre ele, cu o damigeană de 50 de litri, că tot e vremea de făcut la căzan. Ana Ciortan și Maria Fiat. Întreb cum e viața la țară, dacă le este greu, dacă au pensie, dacă stau singure sau cu copiii. Mă rog, întrebări de astea puse de un orășean pornit să redescopere satul tradițional. Citesc curiozitatea pe fața lor și prind curaj: „Cum să fie? E bine. Dar dacă nu avem noi în curtea noastă, e greu, foarte greu, că nu ne dă nima nimic. Dacă ar putea să ne ia, nu să ne dea.“, mărturisește Ana Ciortan, iar vecina ei o completează: „Dacă ținem animale, punem în pământ și ni-s sănătoși, e bine.“ Femeia e glumeață, o întreb câți ani are: „Câți îmi dați?“, apoi râde și îmi spune: „Ba, mai bine să nu-mi dați, că am destui“. La despărțire, curioasă ca orice femeie, Ana Ciortan mă întreabă: „Dumneavoastră prăntu șie întrebați atâtea?“ Îi explic că suntem de la Rășița și am venit să vedem cum e să trăiești la sat în vremurile astea. Se minunează că cineva de la județ se interesează cum trăiesc țăranii. Ne despărțim, cu sentimentul că oamenii de aici sunt ca peste tot în acest spațiu al Banatului Montan: frumoși la suflet și deschiși la vorbă.

Intrăm și în primărie să dăm binețe primarului Velescu. Ghinion, omul abia ce plecase la „județ“. Cu treabă, bineînțeles. Dăm de un angajat de la „Social“ și întrebăm de viceprimar. Curat ghinion. Și acesta plecase până acasă, în Verendin. În sala de ședințe, masă întinsă cu bucate. Angajatul de la „Social“ îmi citește pe față surprinderea și-mi explică: „O murit ăl bătrân, și am adus câta pomană colegilor.“ Mă gândesc să-i spun că-i pandemie, că măsurile sunt drastice, dar mă abțin, că oricum aș fi făcut-o degeaba. Că pomana e pomană. Peste drum, la Căminul Cultural, echipa de muncitori de la Oțelu Roșu face ce poate: unii mănâncă, alți stau întinși pe bănci sau fumează. În ritmul ăsta, cu siguranță că va mai trece mult timp până lucrările de reabilitare vor fi finalizate.

Mai la vale, dăm de un bărbat care taie lemne cu drujba. Unul pe care îl cheamă Ilie Cucu. Ne amuzăm pe seama numelui, nu pentru că ar fi unul haios, ci pentru că satul e plin de Fiat, Ienea și Ciortan. Nu-l putem convinge să stăm de vorbă, își vede de treaba lui. Spune doar atât când îl întrebăm despre viața de la țară: „Ați văzut cum e drumul până în sat? Așa e și viața noastră.“ Insistăm. „Dacă nu mă credeți, luați-o pe ulița aia la stânga și mergeți cum arată apa aia care curge prin sat“.

Facem cum ni se spune și pe drum întâlnim femei care merg sau se întorc de la țarină, dar și pe un localnic, șef de atelaj. Acesta mărturisește că, deși are loc de muncă la Teregova, nu ar putea să stea fără să muncească pământul. O spunea cu bucurie în glas. A, despre pârâul de care ne vorbise Ilie Cucu. Garda de Mediu ar face ravagii dacă ar trece prin sat. Gunoaie aruncate de oameni, apă colorată și cu miros de comină. Dar cine e fraierul să vină la Luncavița să-și distrugă în gropile DJ 608? În rest, la Luncavița ești mai aproape de natură, de lucrurile simple, de bucuriile pe care nu le întâlnești la oraș.