15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
ucraina

Citeam mărturisirea unui cuplu tânăr de ucrainieni refugiat la Cluj. Pentru o clipă, cei doi au avut impresia că, de fapt, se aflau în oricare alt mare oraș al Europei, nicidecum într-o țară în care milioane de oameni supraviețuiesc cu 3-400 de euro pe lună. La început, Oleg, că așa îl cheamă pe tipul ăsta, a rămas surprins de prețul alimentelor din supermarketuri, de la legătura de mărar și pătrunjel și până la halca de carne de porc. A făcut comparație cu ouăle din prăvăliile lor și a fost convins că ale noastre sunt de la găina cu ouă de aur. Apoi, într-o seară, când a făcut imprudența să-și scoată nevasta la restaurant, a amuțit de tot. Cu cei 70 de dolari dați pe ce-or fi mâncat ei acolo, zice că în Ucraina ar fi trăit aproape o lună. Că la ei, aceeași cină ar fi costat cel mult 7 (șapte) euro. Singurul lucru care apropie o cină românească de una ucrainiană sunt tacâmurile, șervețelele, scobitorile de pe masă. În rest, pentru o seară, i s-a părut că ajunsese în Elveția sau pe Coasta de Azur.

A, și o mai zis ceva, că nu înțelege cum pot trăi oamenii săraci cu așa prețuri și că, la Kiev ar fi fost revoltă dacă se întâmpla asta.

Să le luăm pe rând. Măi domnule Oleg, matale crezi că omul de rând, ăla pe care îl vezi la televizor, primindu-vă în vămi cu brațele deschise, se gândește să ia cina într-un restaurant? Sau prânzul? Stai liniștit, că în România este ca și la voi. Mai cu o ciorbiță de urzici, mai cu un ou spart peste o mână de leurdă, mai o mâncărică de dragavei. Dacă omul simplu le are pe astea pe masă, te asigur că nu moare de foame. Să nu-mi spui mie că în Ucraina e altfel. Că ăia săraci nu se pot culca seara dacă nu au mâncat la restaurant. Chestiile astea or fi pe la Paris, Roma sau Veneția, dar nu pe la noi, prin colțul ăsta de Europă.

Și, doi, chestia cu revolta. Păi cine să se revolte? Pensionarii? Să fim serioși. Pe ăștia îi amăgești repede cu o sută- două de lei la pensie. Tinerii? De unde tineri? Ăia care au fost capabili au plecat unde vreți să ajungeți și voi, iar cei rămași se declară scârbiți și de unii, și de alții.

Așa că, nu te lua după românii pe care îi întâlnești în restaurante, că nici eu nu mă iau după ai tăi care au fugit cu merțanul de acasă, din Ucraina.

Fără să le ceară cineva, românii au purces de îndată spre vămi, ducând cu ei ce aveau prin casă: o bucată de carne, o gogoașă, un sandviș, o sticlă cu apă sau o pătură. Nu le-a zis nici primarul și nici prefectul: „bă, duceți-vă și vedeți cu ce îi puteți ajuta pe amărâții ăia”. Dar nici nu au așteptat să-i vadă pe oamenii ăia bătându-le în poartă pentru o cană de apă sau o bucată de pâine. Au făcut-o pentru că așa au simțit. Cu credință în Dumnezeu, cu inimile deschise.

În acele momente, nu s-au gândit nici la trecutul istoriei, cu pământurile românești anexate în mod samavolnic și nici la faptul că liderii de la Kiev interzic școlile cu predare în limba română. Una e una, ala e alta. Dintotdeauna opinca nu a gândit la fel ca și vlădica. Pentru ei, imaginile de la televizor, cu bătrâni și femei cu copilași în brațe fugind din fața războiului au fost suficiente. În locul lor puteau fi ei, copiii sau nepoții. Suferința și durerea i-a adus la un loc în acele momente și o vorbă bună, chiar dacă era rostită în altă limbă, le-a dat curaj celor plecați în bejenie.

Oamenii aceia simpli, din satele Moldovei, au predat o adevărată lecție despre solidaritate și empatie tuturor celor care încă mai privesc România ca pe o țară din categoria de mâna doua. Localnici ori voluntari, unii veniți de la veniți de la sute de kilometri au făcut dovada ospitalității pe care mult timp am socotit-o ca pe o vorbă aruncată în vânt. Nu aștept nici recunoștința liderilor care conduc destinele popoarelor și nimic nici altceva din partea celor care, repet, ne așază în rând cu tot ce e second-hand în această Europă.