Fără să le ceară cineva, românii au purces de îndată spre vămi, ducând cu ei ce aveau prin casă: o bucată de carne, o gogoașă, un sandviș, o sticlă cu apă sau o pătură. Nu le-a zis nici primarul și nici prefectul: „bă, duceți-vă și vedeți cu ce îi puteți ajuta pe amărâții ăia”. Dar nici nu au așteptat să-i vadă pe oamenii ăia bătându-le în poartă pentru o cană de apă sau o bucată de pâine. Au făcut-o pentru că așa au simțit. Cu credință în Dumnezeu, cu inimile deschise.
În acele momente, nu s-au gândit nici la trecutul istoriei, cu pământurile românești anexate în mod samavolnic și nici la faptul că liderii de la Kiev interzic școlile cu predare în limba română. Una e una, ala e alta. Dintotdeauna opinca nu a gândit la fel ca și vlădica. Pentru ei, imaginile de la televizor, cu bătrâni și femei cu copilași în brațe fugind din fața războiului au fost suficiente. În locul lor puteau fi ei, copiii sau nepoții. Suferința și durerea i-a adus la un loc în acele momente și o vorbă bună, chiar dacă era rostită în altă limbă, le-a dat curaj celor plecați în bejenie.
Oamenii aceia simpli, din satele Moldovei, au predat o adevărată lecție despre solidaritate și empatie tuturor celor care încă mai privesc România ca pe o țară din categoria de mâna doua. Localnici ori voluntari, unii veniți de la veniți de la sute de kilometri au făcut dovada ospitalității pe care mult timp am socotit-o ca pe o vorbă aruncată în vânt. Nu aștept nici recunoștința liderilor care conduc destinele popoarelor și nimic nici altceva din partea celor care, repet, ne așază în rând cu tot ce e second-hand în această Europă.
