Nu a scris, însă a fost implicat până peste cap în acest fenomen post-decembrist al presei cărășene, iar noi îl priveam ca pe unul de-al nostru. Îl știau toți liderii ce s-au perindat prin politica locală, sindicaliștii, primarii și oamenii simpli din satele pe care săptămânal le străbătea. Un mucalit, căruia nu-i sărea niciodată muștarul, așa cum ne sărea nouă, ziariștilor, împăciuitor, mereu cu soluții la el în situațiile delicate, tot timpul conectat la acele bârfe ce puteau să devină oricând o știre de presă. Avea surse peste tot, trăgea cu urechea, punea pe hârtie, iar când se întorcea în redacție de pe teren, ne punea pe masă câteva subiecte pentru ziar.
O fire veselă, care mai tot timpul născocea ceva ca să ne fi binedispus, responsabil cu voia bună în momentele extra gazetărești. Nu știu dacă și-a dorit mai mult de la viață decât a primit. Nu l-am întrebat niciodată, și nici el nu m-a făcut să înțeleg altceva. Un om normal, cu bucuriile, pe care și le exprima cu plăcere, cu amărăciunile vieții și cu durerea din piept despre care nu l-am auzit niciodată vorbind. Poate că nici el nu știa că o avea ascunsă acolo, lângă inimă. Dovadă că, azi dimineață, aceasta i-a răpit cea de pe urmă răsuflare, înainte ca el să înțeleagă ce i se întâmpla.