Așa ceva nu se mai văzuse în România. Televiziunile transmiteau non-stop, în direct, imagini de la Cluj, cu Caritasul lui Stoica. Oamenii nu se mai trezeau din visare, nu se mai temeau că vor pierde locul de muncă. Capitalismul nu mai părea sperietoarea de până atunci. Multora, banul le-a luat mințile. Și-au vândut oile, caprele, porcii, vacile, casele și ce-or mai fi având. Mii, sute de mii, dacă nu milioane de oameni amăgiți de iluzia îmbogățirii peste noapte. Unii au apucat să încaseze „lozul câștigător”, însă majoritatea s-a ales cu cea mai lungă din trei. Într-o noapte, televiziunile și ziarele și-au luat banii pe publicitate, iar unul mare, complice la escrocheria de la Cluj, a decretat: „Gata cu prosteala. C’est fini la comedie.” Caritasul lu’ Stoica a tras obloanele și au rămas oameni disperați, mai săraci decât fuseseră și care recunoșteau cu nonșalanță: „Bine ne-or făcut, bă, dacă am fost tâmpiți să credem în așa ceva. Cine o mai face ca noi, ca noi să pățească.”

Și am crezut că ne-am lecuit de așa ceva. Că după atâția ani de umblat prin Europa și lumea largă, ne-a venit mintea la cap. Pe dracu. Românul nu se vindecă cu una, cu două. Pune botu’ la toate prostiile pe care i le servesc alții. Altfel nu se explică cum, după 30 de ani de la Caritas vine Jorjelu de la AUR și  îi promite locuințe la 30.000 de euro bucata. Asta în cazul în care va ajunge președinte în locul lu’ Iohann. Nu doar la Coțofenii din Dos, Buriluța sau Ciochiuța, ci și la Constanța, Cluj sau București. Ca să nu fie discriminare, nu de alta. La munte, cu vedere la mare, și la Mamaia, cu fața spre Bucegi. 30.000 de euro, cu pământul și utilitățile statului (că măcar atât să facă și statul pentru noi-fir-ar mama lui a dracului.) Și ca să nu-și audă vorbe mâine poimâine, Jorjelu încheie contracte în parte cu fiecare doritor, obligându-se să demisioneze după cel mult șapte luni de la preluarea mandatului, în cazul în care nu va demara proiectul imobiliar. Asta după modelul lu’ Batistuță, cel cu desființarea pensiilor speciale.

Și din nou românii pun botul grupa mare, urmând sloganul: „Azi în Timișoara, mâine în toată țara.” Că la orice m-aș fi așteptat, dar niciodată n-aș fi crezut că Timișoara ar putea fi un exemplu de bune practici în acest sens pentru Țăndărei, Băicoi și Afumați, spre bucuria lu’ Jorjelu. Că, vorba aia: „Banatu-i fruncea.” Sau poate că a fost cândva și între timp a rămas doar făloșenia…

Și ca schimbarea de look să fie completă, spre seară, și-a cumpărat dintr-un magazin select un compleu adolescentin, cu fustița de două palme, despicată în față, ca la echipamentul de tenis a lu’ Simona Halep, și o bluziță suficient de îndrăzneață, să i se vadă buricul. Într-un final, a trecut pe la raionul cu încălțăminte, de unde a plecat cu o pereche de sandale, joase, în două curele late, asortate la culoarea, deschisă, a compleului, și pe la cele cu pălării de damă de vară și poșete. A doua zi, scandalul cât casa în presa de mondenități: „Băh, baiatule, tu ești întreg la cap? Cum să te prezinți, băh, așa la școală de parcă ai fi din desenele cu Muppets? Băh, te-ai uitat în oglindă când ai plecat de casă? Te-ai uitat? Și dacă te-ai uitat, îți place ce ai văzut?”

V-ați prins. Ea nu era el, ci un el care se vrea o „ea.” Mare scofală. Câți nu sunt de ăștia în ziua de astăzi. Ne-am obișnuit atât de mult, încât chiar nu ne mai surprinde. Da, dar nu și în cazul în care el sau ea, sunt un lector, doctor pe deasupra, la Universitatea București. „Unde e multă carte e și și multă prostie”, ar fi zis portarul când a dat nas în nas cu responsabilul de educația studenților. „Da’, de ce zici, bă, una ca asta?” „De aia”, ar fi răspuns boactărul care, în prostul obicei al credinței străbune, mai trece din când în când pe la biserică. „Bă, dacă femeile poartă pantaloni, bărbații de ce nu ar purta fustițe și chiloței tanga? De unde discriminarea asta?” Că și asta e drept, de ce femeia are dreptul, iar bărbatul, nu?

Boacter, boacter, dar de loc prost, cu facultatea la zi, făcută pe bune, a răspuns: „Bre, s-a întors lumea cu curu-n sus și nu că ar fi de rău, ci că nu e bine să ne lepădăm de nădragii noștri, să îmbrăcăm fustițele fetițelor. Că cum ar fi să-i vedem pe alde Ciolacu și Ciucă venind în rochițe și fustițe la ședințele de guvern? Bine, la Ciucă fustița să fie peste genunchi că are picioare mai groase și dă urât la televizor, iar la Ciolacu, ras bine părul de pe picioare. Părerea mea!”

Responsabilul cu educația studenților l-a privit cu îngăduință, fraternitate și egalitate de șanse, spunându-și în sinea lui: „Niște țărani”, în timp ce se îndrepta țanțoș, ca un cocoș, spre locul de întâlnire cu puichițele, pardon, viitorii studenți.

Da, „Niște țărani”. Și mai avem pretenția să-i ajungem din urmă pe olandezi…

Localnicii, oameni de toată isprava, l-au primit  ca pe viitorul locțitor a lu’ Ioahnn, „Dulapul” de la Cotroceni. Că așa le-o zis unul dintre ai lui cu care venise: „Bă, ascultați aici, După Mihai Viteazul, nea Nicu va fi primul președinte doljean al țării. ” S-au adunat cu toții la căminul cultural unde, după ce le-a vorbit că va munci pentru ei până va da în brânci, Bunelu a fost omenit cu ciorbiță din cocoș, acrită cu aguridă, pește la tavă, cu garnitură de orez cu multe legume, iar ca desert, dulceață de trandafiri gogoșele și lubenițe. Atât de mult i-o plăcut ciorbița, încât a mai cerut o porție: „Ăăă, țață Lenuță, de mult n-am mai mâncat așa ceva. De pe vremea în care trăia muma bătrână. ” Și oamenii i-au mai umplut o dată strachina cu ciorbiță. Orez nu a mai vrut, cică e sătul de cât balastru a balotat o viață întreagă de soldat.

Înainte de asta, cetățenii s-au plâns că afacerile  merg tot mai rău din cauză că guvernul nu-i ajută cât ar trebui, că pe Ciolacu îi doare la bască de pepenii lor.  Apoi l-au dus să vad parcela cu lubenițe a unuia care vine cu ele pe la Severin, Caransebeș și chiar Reșița. Tare s-a întristat Bunelu când a văzut că oamenii aveau dreptate.  Și cum privea el așa la vrejul uscat și-a amintit de vremurile grele în care, copil fiind, ai lui îl trimiteau,  cu vacile la păscut, cu un boț de mămăligă și o bucată de brânză învelită într-o foaie de ziar.  „Când o să ajung  eu… ăăă, președinte… ăăă, o să aveți cea mai mare subvenție din Uniunea Europeană. Că o să vorbesc eu cu doamna Ursula von der Leyen și cu doamna… ăăă,  Roberta Metsola, că astea sunt cele mai tari din UE. Le cunosc personal. Sunt femei de treabă și o să vă ajute cu subvenții.”

Nu știu dacă după acest discurs mobilizator, Bunelu a sunat la Bruxelles sau a vorbit cu careva despre ce promisese cetățenilor din Dăbuleni. Cert este faptul că, la două zile după mesajul ex-premierului, pe piața bursieră, pardon, piața agricolă, prețul lubenței a scăzut cu 15 bani per kilogram. Este și acesta un nou semn, după cel cu Petrache Lupu, că Bunelu merită să ajungă președinte, la fel ca Mihai Viteazul.  

Nuntă mare, cum nici împărații din basmele lui Ispirescu nu se gândiseră să o facă. Să nu mai vorbesc de cea a Prințului William cu Kate. Tiruri încărcate cu flori aduse de la mama dracului, o sută de bucătari, vreo două de ospătari, alte două sute de body-guarzi, guriste, folcloriști, dansatoare, band-uri, tarafe, formații și orchestre populare, fotografi, operatori, mâncare bio (fără E-uri, carne de porc, de pui de Gostat ori de mânzat), sucuri, apă plată, bragă, sifoane pentru șpriț, iar peste tot și toate Big Brother-ul televiziunilor din România. Big Brother în carne și oase, cu camerele de luat vedere și reflectoarele țintite pe prinț, de când o deschis ochii  și s-o dus dimineața la budă să facă pișu, și până când a plecat acasă ultimul invitat.

M-aș fi așteptat să văd printre invitați colegi de la Rangers sau Alaves, dar până la urmă m-am mulțumit și cu mesajul lu’ Victor Becali și, mai ales, cu geamparalele lu’ văru-su Gigi. Cică, colegii săi erau care în vacanță, care în refacere după Europene, așa că nunta a ținut-o într-un cadru pur românesc, cu coechiperii de la Națională.

În fine, eu nu zic că a fost rău ce a făcut Regele, că oricare dintre noi ar fi procedat la fel. Că de asta ești Rege, să te vadă și pe tine lumea la costum, joben și papion. Că dacă n-ar fi făcut așa, l-ar fi râs pulimea: „Uită-te, bă, și la Hagi ăsta, plin de bani și nu fu în stare să-i facă o nuntă de Doamne Ajută lu’ Ianis. Vai, de curu’ lui.” N-a fost rău nici ce ne-a oferit Big Brother-ul televiziunilor  de la noi dar, mă întreb, ca omul simplu de la Siliștea Gumești, sau de la Gogoșu-Mehedinți, de ce despre nunta lu’ Drăguș, care a avut loc cu o săptămână înainte, nu s-a scris și nu s-a vorbit la fel de mult? Că și Drăguș face parte din „generația de suflet” a fotbalului nostru. Ba, mai mult, la Europene, a dat și un gol și a fost mereu titular, nu ca Ianis. Știe cineva să-mi explice? Să vă aud! Vă spun eu de ce: Când tac-tu nu e Rege, tu nu poți să fii prinț, mulțumește-te să fi ca ceilalți: muritorii de rând!

Atunci ce? Tunuri, tancuri, avioane, drone, obuze, scuturi, dar nu din alea de la muzeu, rachete, sisteme Patriot. Mă rog, ce are fiecare în bătătură în materie  de muniție și tehnică miltară. După discuțiile astea lungi și agitate, a venit și vremea mesei festive. Iohannis  l-a chemat la el pe Bunelu Ciucă și i-a spus: „Nicușoare, a apărut ceva neprevăzut, de ultim moment în programul meu. Un prieten din copilărie, sas de la Sibiu, stabilit în America, a aflat că sunt la Summit și mi-a transmis să mă duc la el. Nu îl pot refuza, că nu l-am văzut din liceu. Așa că du-te tu în locul meu la dineu, să te obișnuiești de pe acuma cu funcția după ce vei ajunge la Cotroceni. Și transmite-i lu’ Joe scuzele mele. Hai, du-te. A, era să uit, să nu te duci cu mâna goală, că nu se face. Cumperi și tu ceva ceva simbolic, acolo, dar cu reverberații puternice în presa de aici, din America.”

Iohann îl cam mințise pe bunelu’ cu sasul, care nici nu exista. Adevărul era că la plecare de acasă Frau Carmen i-a făcut o listă cu ce să-i aducă din America: geantă din piele de bursuc pitic, pantofi în genul celor pe care îi văzuse la nu știu ce vedetă dintr-un serial american de pe Netflix, o rochiță, roșie cu buline albe, de care purta Marlene Monroe, rujuri, rimeluri, și niște clipsuri cu ceva diamante pe margine. Bucuros de o astfel de pleașcă, bunelu’ mai, mai să-i pupe mâna neamțului.  S-a îmbrăcat la patru ace, pantofi cu șpiț, papion, chimeșă cu guler scrobit, costum negru-tăciune.

Când a aflat că masa festivă se ținea la Capitoliu,  lu bunelu’ i s-a aprins un beculeț și de aici i-a venit ideea cu cadoul, mai cu seamă că în urmă cu o zi Trump era cât pe aci să dea ortul popii de la glonțul care i-a trecut pe lângă ureche. Și atunci, ce și-o zis Ciucă al nostru, ia să-i fac eu lu’ Uncle Biden cadou un sistem de avertizare, de alarmare în caz de pericol.  A dat fuga în piață, a cumpărat două gâște și le-a îndesat într-o paporniță originală. A mai pus și două fire de praz, un kil de zaibăr și unul de de țuică de dude, le-a ambalat cum a știut el mai bine într-o eșarfă tricoloră și dus a fost.

Când să intre în Capitoliu, ale dracului gâște au să facă gălăgie, de parcă se vorbiseră dinainte: „Ga, ga, ga!” „Ga, ga, ga!” Oamenii ăia de la pază și protecție a scos imediat pistoalele, lunetiștii au luat poziție de tragere, agenții FBI  alergau ca potârnichile de ici, colo. Numai bunelu’ stătea calm și zâmbea. Era convins că-i reușise experimentul cu gâștele pe care îl citise în manualul de istorie. Și era fericit. Se și vedea lângă Biden la fotografia de grup. Când o fost să le explice gestul său, s-o trezit în față cu o matahală de 2 metri și ceva, înarmat până în dinți, care l-a luat de guler, mai ales că pe lista invitaților era trecut Iohannis și nicidecum dânsul, explicându-i, geo-strategic, că povestea cu gâștele era despre Capitoliu din Roma, și nicidecum despre cel din  Washington D.C.

Și uite așa, România nu a avut niciun reprezentant la banchetul NATO căci, Iohann era plecat la shoping, iar bunelu a încurcat borcanele.