Bă, să fi avut vacanța lu’ dracu, în Dubai, în Tenerife sau la Monte Carlo (ceea ce nu e cazul lu’ președinte de „turul 2 înapoi”) și tot n-ai fi renunțat la așa ceva, chiar dacă invitația a venit într-un vis. „Cristela, ceva, ceva trebuie să fie. E un semn divin, altfel de ce mi-a apărut mie în cale și nu lu’ Bolojan sau Grindeanu? Trebuie neaparat să mă duc să, mă întâlnesc cu dânsul, să mă învețe strategii noi pentru alegerile de peste trei ani.” Iar consoarta i-a dat dreptate: „Vis, vis, dar faptul că te-a alintat, ca pe un motănel, cu Călinuț, trebuie să fie o treabă serioasă. Du-te, nu mai sta.”
Și s-a dus. La Călugăreni, lume puhoi. S-au călcat în picioare, să-l atingă, să-l îmbrățișeze. L-au spălat cu atâtea pupături și i-au cerut să le vorbească, să le promită că atunci când va ajunge președinte, benzina va fi un leu, la fel și motorina, curentul și apa vor fi opționale, cine vrea să le plătească, bine, cine nu, nu, iar salariile vor crește tot la șase luni. „Să știți că încă de pe acum sunt create toate condițiile ca toate astea să devină realitate. Suverane și independente. E nevoie doare de voință și de patrioți”, i-a asigurat Călinuț.
Apoi, a mers să se întâlnească cu Mihai Viteazul, undeva pe malul drept al Neajlovului. Acesta ședea pe iarbă cu damigeana cu zaibăr lângă el, două fire de praz, o bucată de brânză și o halcă dintr-un berbecuț. Nu mânca, doar ofta și bea. Trist. Mai , mai să plângă. Auzise că Universitatea, echipa lui de suflet, pierduse și în Europa, și în campionat. „Băi, Călinuț, să te bată ăia cu ceafă groasă e inadmisibil. Sau milițienii de la Dinamo, să te umilească în halul ăsta… Dacă așa ceva se întâmpla pe vremea mea, ai cuvântul meu că nu mă mai luptam la Călugăreni. Pierdeam cu 3-0, scor de neprezentare și asta era. Că eu pentru ei am luptat când cu unii, când cu alții, până când mi-am pierdut capul, doar să le fie lor bine. Să aibă bani de deplasări, stadion nou, gazon englezesc, prime de joc în lire turcești. Și ei ce-mi făcură, Călinuț, că-mi vine să mor încă o dată, nu alta.”
Ar fi vrut să spună și el ceva, dar când s-o facă, ia-l de unde nu-i pe Mihai Viteazul. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, s-a frecat la ochi, dar nici urmă de domnitor, de Baba Novac și Frații Buzești. Parcă intraseră în pământ, nu alta. Nu doar că era speriat, dar parcă intrase direct în panică. În spatele său, ovații și scandări, în față, un coridor lung, cu oameni îmbrăcați în alb, alergând spre el cu o targă cu perfuzii.
