– Și așa zici, cumetre, ai dat mâna cu domnul nostru Ștefan cel Sfânt, rupse tăcerea un megieș așezat pe ciment, cu spatele lipit de caloriferul din fontă.
– Nu doar că am dat mâna, ba chiar am luptat alături de el, la Podul Înalt. Eram acolo, pe cal, acolo la Podul Înalt. Parcă îl văd și acum.
– Pe Măria Sa, cumetre?
– Nu pe dânsul, ci pe podul acela. Un pod înalt, construit special pentru astfel de momente, nu din fonduri europene, ca acu’, ci din donații, muncă voluntară și dragoste de țară. De-o parte turcii, câtă frunză și iarbă, iar de cealaltă parte, oamenii Măriei Sale. În primul rând, răzeșii veniți de bună voie din toate satele Țării Moldovei, apoi cei de la situații de urgență, cum ar fi ISU din zilele noastre, după care arcașii din spatele scuturilor împletite din nuiele și tot așa, până la Măria Sa Ștefan. Eu lângă dânsul. El cu mâna pe paloș, gata, gata să-l scoată din teacă, eu cu sfaturile. Îmi permiteam să-i dau sfaturi, căci văzusem multe la viața mea, pe la workshop-urile la care am participat. Îl învățam să-și stăpânească emoțiile, trăirile și ce să facă, în timp ce turcii veneau peste noi.
– Apăi, bădie, prin grele momente trebuie să fi trecut.
– Așa e, că turcii erau fără număr, de unde și expresia aia cu banii aruncați la maneliști. Erau pe pământ, în apă, ba chiar și-n aer… Suiți în copaci, de unde aruncau în noi cu ce aveau la îndemână.
– Și Domnul nostru ce zicea? Ce făcea?
– Vă dați seama că nu-i era totuna. Mai, mai să dea ordin de retragere.
– Uite, asta nu am știut.
– N-aveai de unde să știi, bre, că în manualele de istorie nu scrie una ca asta, își dădu cu părerea un bărbat îmbrăcat în pijama și papion la gât.
– Noroc că i-am vorbit de pământul strămoșilor, de bucatele moldovenești, de hangițele care nu se vor mai uita la dânsul dacă va face pasul înapoi, de curentul suveranist care prindea tot mai mult contur în Europa. Dar nici așa nu părea convins să mai lupte. Până nu i-am zis, „Vai de cozonacul celui ce dă bir cu fugiți.” Și cum a auzit vorbele astea și a tras un gât de vin roșu de Cotnari, a prins putere și a pornit el însuși la luptă. Și dă, și luptă, și crapă, și taie în stânga și-n dreapta, până când pe podul Podul Înalt n-a rămas crac de otoman. Și totul a plecat de la vorbele mele cu cozonacul ăluia care fuge ca un laș.
– Și Măria sa ce a zis? Ce reacție a avut Ștefan Vodă?
– Una de mare strateg. A doua zi m-a chemat la el în cort și m-a întrebat dacă accept să-i fiu consilier pe tot felul de probleme existente în lume. Am acceptat și primul sfat a fost unul simplu de realizat: «Măria Ta, uite care-i treaba – După bătălia de ieri, Moldova este graniță nu doar cu gurile Dunării, iar de acolo cu Marea Neagră, ci și cu Marea Caspică. Facem un culoar Marea Neagră – Caspică, mă duc în China și îi atragem pe chinezi la Mediterană, în afacerea asta.»
– Și noi cu ce ne alegem?
– Cu adidași, geci și fesuri. Vorbim cu cei din dinastia Ming și o să îmbrăcăm și o să încălțăm cu geci și adidași tot poporul moldovean, Măria Ta.
Și în timp ce toți se minunau de logica cumătrului, ușa Salonului Alb se deschise larg și înăuntrul intră tanti Lenuța, asistenta dolofană, mereu cu zâmbetul pe buze:
– Călinuș, mamă, ia tu pastiluța asta și hai la culcare, că e ora de făcut nani.