Fiecare cânta pe limba lui, interpretând partitura puterii după cum s-a priceput: țărăniștii la cobză și broancă, liberalii la flaut, pedeștii lu’ Roman la oboi, pesederiștii lui Cunescu la ocarină, iar ungurii la țambal. Unii cu hora și „Huțulca, huțulca”, alții cu ceardașul și „Omul bun și pomul copt”. Dirijorul, nea Milică Constantinescu de la Cotroceni, depășit completamente de aria intrigii pe care o cântau interpreții lu’ pește prăjit. Și până la urmă a ieșit un talmeș-balmeș, cu doi premieri căzuți de pe lună: Victor Ciorbea, sindicalistul de serviciu, și Radu Vasile, poetul nepereche al politichiei dâmbovițene. Cu toată zbaterea (unul hăis, altul cea), în 2000 s-a dus dracului șandramaua, țărăniștii intrând în istorie și nea Milică retras la schit unde și-a scris memoriile, alea în care recunoștea la sfârșit de spectacol că-l învinsese Securitatea.
Istoria se repetă. Același spectacol, doar partitura pare alta. Una lăutărească, de amărăciune și jale. Ceva din repertoriul lui Gabi Luncă: „Dă mamă cu biciu-n mine// Că n-am ascultat de tine// Ah, putredo!” Libret scris de de pader Iohan Cotrocelu care era s-o belească rău de tot. Chiar mai rău decât nea Milică. Deocamdată, alde PSD, PNL, USR și UDMR (veșnicul UDMR) s-au pus de acord să vină la repetiții, cu instrumentele tradiționale: drâmbă, fluier și solz de pește, iar la sfârșitul lor Iohan să aleagă prim-solistul Orchestrei „Trei lulele, trei surcele.” singura, zic ei, să țină la distanță pe Tik Tok-tiștii care băgară spaima în bostănăria păzită de câinii de pază ai democrației.
Frumos afiș, spectacol pe cinste, cu bufet suedez inclus și asortat cu de toate, inclusiv cu ciolan afumat cu fasole bătută sau varză.
