Președintele la birou, cu capul cât banița și plin de tot felul de probleme. Șică Mandolină, consilierul prezidențial, în picioare, puțin obosit, după repetițiile pentru serbarea de Moș Crăciun din noaptea precedentă. Serbare în care ar trebui să interpreteze cântarea lu’ Bănică Jr., „S-o facem lată.” E melodia care îi place teribil președintelui, pentru că îi amintește de vremurile în care era un pârlit de o(e)ngist care mânca o singură dată în zi și-și număra mărunțișul din portofel rămase până la leafă.
Nicușor ridică capul din hârtiile împrăștiate peste tot. Ridică mâna dreaptă și încearcă să descrie un semicerc. Exact, nici el nu știe de ce ar face asta. Așa îi veni în acel moment. Ridică și mâna stângă și vrea să spună ceva. Nu reușește din prima:
– Ăăăă… știi… nu… de fapt… de fapt ăsta este adevărul…
Apoi taie aerul cu mâinile amândouă: stânga-dreapta, sus-jos De fapt, încearcă să (de)scrie ceva inteligibil. Ceva ce seamănă cu o fracție… A, nu, e un radical, dar nu știu din ce număr… Doar el știe că, vorba lu’ Gogu, e un exercițiu de imaginație, de mimă și pantomimă.
Șică îl privește holbându-se. Deși nu este la prima experiență de acest gen, îți pierde răbdarea și-i zice:
– Hai, rupe-o odată și nu mă mai fierbe atât, că am atâtea de făcut astăzi. Spune ce ai de spus.
Nicușor zâmbind, dar nu cum ne-a obișnuit, cu toată dantura la aparatul de fotografiat și camera de luat vederi. Un zâmbet scremut, de om constipat.
– Ăăă… știu că… na… așa e în viață… cum să spun… ăăă… (se scarpină încurcat) deci… ca să înțelegi… eu… adică noi…
Și iar trasează în aer un arc de cerc sau o diagonală de dreptunghi (doar el știe ce-o fi), încercând să explice și pe înțelesul lu’ Șică. După atâta scremut, ies și cuvintele din el:
– Știi, după multe zile și nopți de… ăăă, în fine, am ajuns la concluzia că eu, tu și o umbrelă. Pardon, ăla era titlul unui film cu Dan Spătaru. Eu, tu și Drulă nu ne (mai) potrivim. Nici din față, nici din spate, și nici din părți. Poate din lateral, dar nu e suficient… De fapt, mai mult tu, decât noi. Știu, îmi vei spune că în campanie ne potriveam. Aici, îți dau dreptate, campania a fost campanie, acum e altceva.
Șică, aproape dezorientat. Cine dracu o crezut că Nicușor e prost?
– Deci, ca să concluzionez, din acest moment, nu mai ești consilierul meu.
Moment de uluială. Președintele spune lucrurilor pe nume:
– Șică, tu știi cum e în politică: o încasezi de la cine nu te aștepți și când ți-e lumea mai dragă.
Șică, mai mult decât surprins:
– Bă, Nicușoare, tu vorbești serios sau e vreun rol ce trebui să-l joci la serbarea de Crăciun?
Președintele explică încă o dată de ce a luat o astfel de măsură, tăind aerul cu mâinile, ca un gângăvit, dar își seama că Șică este mai greu de cap decât ar fi crezut. În consecință, îi arată direcția, ușa pe care intrase. Nu înainte de a-l consola într-un fel:
– Știu că nu ai un loc de muncă, dar nu te speria. Drulă mi-a promis că dacă va ajunge primar se va găsi un post călduț și pentru tine. Poate la la Spații Verzi, dacă nu în altă parte. Asta ca să înțelegi că noi nu suntem ca alții și nu ne uităm niciodată prietenii. Niciodată nu-i lăsăm la greu.
Șică a făcut stânga-n-mprejur, hotărât să facă o mică modificare în programul artistic de la serbarea de Crăciun, reluând un hit vechi, adaptându-l la vremuri noi: „La palatul Cotroceni// Cântă cucuveaua// Nicușor și ai lui// Și-au găsit beleaua.” Că ce altceva i-ar putea aștepta după o astfel de discuție?
