Am văzut-o ieri în piețele din București. Nu, nu la Matache sau Obor, venită să cumpere varză acră pentru sarmale, morcovi și pătrunjel pentru ciorbe, ci acolo unde se adunaseră suveraniștii lu’ Călin (File din povești) și hauriștii lu’ Jorjelu. În mijlocul mulțimii care se călca în picioare s-o atingă, să-i vorbească, să-i pupe mânușițele, să-i simtă răsuflarea. La un moment dat, Anca Alexandrescu, a înșfăcat un tricolor și l-a fluturat deasupra mulțimii, chemând la luptă pe toți cei rămași acasă, din varii motive lângă neveste, copii, nepoți: „Turul 2, înapoi” , a scandat dânsa cu vădită mândrie naționalistă, în timp ce poporul din piață a acompaniat-o ca-n corul robilor din Traviata: „Turul 2, înapoi”.
Imagine demnă de un film neorealist: Televiziunea poporului, în mijlocul poporului. Ana Ipătescu și Ecaterina Teodoroiu par pistol cu apă pe lângă Anca lor. Și ca totul să pară ca la teatru, aceasta s-a întors către jandarmul care o filma: „De ce mă filmezi? Spune, de ce?” Bine, nu l-a făcut javră ca pe Iohannis și Ponta și nici nu i-a zis: „Marș, bă, de aici!”
Ziaristul este și el om. Face și lucruri bune, are și păcate. Spune și adevărul, iar uneori mai și greșește. Mai închide un ochi, mai sare și calul, de dragul senzaționalului. Are și prieteni, are și dușmani, chiar din rândul politicienilor. Fără să fie ipocrit, câteodată e cu unii, alteori se dă cu alții, în funcție de cum cântă cucuveaua la Palatul Cotroceni și de cine stă în capul mesei la Palatul Victoria.
Anca Alexandrescu e altceva. Până nu de mult, o anonimă în ale meseriei pe care o practică cu atâta abnegație și grijă față de popor. Alegerile prezidențiale au făcut din dânsa cel mai cunoscut, cel mai incisiv, cel mai patriot, cel mai drept, cel mai naționalist, cel mai competent, cel mai curajos, cel mai suveranist, cel mai uimitor ziarist. Da, cel mai ce. Mai sunt ziariști din categoria „cel mai ce”, dar ca ea nu. Și totul peste noapte. Din momentul în care l-a întâlnit pe Călin (File din poveste), când a simțit că omul ăsta e o pâine bună de mâncat. Și a început să-i ia cu sictir pe javrele politice din jurul său. Cu subiect și predicat. De unde atâta bun simț? Ce atâta deontologie profesională? Cui mu-i place, să schimbe canalul. Javre, pe față. Și câte și mai câte vorbe slobozite în spațiul public. Din acel moment, Anca Alexandrescu a devenit stindardul luptei de clasă pentru toți cei care sunt amăgiți cu sloganul „Nu ne vindem țară.”
Repet, ziaristul este și el om, motiv pentru care poate aș înțelege-o pe Anca Alexandrescu doar că, în timp ce aceasta îl întreabă pe jandarm cum de-și permite să o filmeze și flutură tricolorul în piața publică, chemând mulțimea la lupta cea mare, (aia, cu „rob cu rob să ne unim”) la doi pași mai încolo, colegii dumneaei de la alte televiziuni, sunt înjurați, scuipați, agresați fizic, li se distrug aparatura de emisie.
Cam asta e genul de democrație pe care ni-l propune și îl promovează „cel mai cel” dintre ziariștii momentului din România!