Deosebirea dintre cei doi e că Decebal era deja rege pe când le vorbea supușilor, pe când Călin, doar președinte ales și asta numai la televiziunea poporului. Numai că, băiet citit și umblat în toată lumea asta, Călin i-a încurajat pe oamenii din piață care i s-au plâns că viața e grea sub Cholo de Buzău și Bolo de Biharia. Că banii nu le ajung de la salariu la salariu, de la pensie la pensie. Că n-au ce mânca și noroc cu televiziunea poporului, care le ține și de foame, și de sete. Și după ce i-a ascultat, le-a cerut să reziste cu stoicism până va descăleca în curtea Cotroceniului și i-a îndemnat să se apropie de el, să-l atingă ca pe racla cu moaștele Sfintei Parascheva.
Apoi i-a întrebat dacă știu de ce mănâncă omul. S-au uitat mirați unii la alții și de teamă să nu spună vreo prostie la o astfel de întrebare filosofică, au ridicat umerii și au căscat ochii așteptând să-i lumineze guru: „Nu ca să aibă energie, ci ca să de de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”. Și tare s-au minunat amărăștenii când, după 2000 și ceva de ani, în sfârșit au aflat că ei mâncau nu pentru că le era foame, ci pentru a hrăni paraziții. Paraziții… „Care paraziți, neică?” a întrebat un susținător de-al său mai destupat la mine. „Ăia intestinali ori ăia cu funcții?
Călin i-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” „Ei, asta nu mai cred”, ar fi sărit cu gura o jupâneasă durdulie și cu țâțele lăsate până la buric. Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”
Mulți s-au minunat oamenii când au aflat toate astea, iar pe drumul de întoarcere acasă își spuneau unii altora: „Bă, e dat dracului omul ăsta. E dintr-o bucată: ori la bal ori la spital.” Așa e, în curând intrăm în postul Paștelui, gata cu balurile, cu chermezele. Mai lesne e cu spitalele. La alegere: Socola, Gătaia, Poiana Mare…