Crăciun cu masca lui Zorro

Semne de îmbătrânire, veți spune. Și da, pentru că timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar pe împărații, prinții și Ilenele Cosânzene din basmele lui Ispirescu, și, nu, pentru că anul acesta Crăciunul nu a fost Crăciun, chiar dacă în calendar e trecut cu roșu și ne dă de veste Nașterea Mântuitorului. Un Crăciun fără colindători, nu e Crăciun. Am avut parte până acum de Crăciun fără zăpadă, de Crăciun petrecut în cazarmă în timpul milităriei, de Crăciun strecurat printre gloanțele de la revoluție, dar niciodată de un Crăciun fără colindători.

Speriați de comunicatele guvernanților, unul mai panicos decât altul, copiii școlii online au preferat să stea acasă în fața calculatorului și al telefonului mobil să-și transmită mesaje gen: „Merry Christmas“ și să se colinde englezește, că tot e la modă, de la cel cu țâța în gură, pân’ la cel cu barba sură. La urma-urmei, nici nu m-ar fi deranjat  de-ar fi zis-o și în limba lui Messi sau a lui Viktor Orban. Important ar fi fost să fi auzit un murmur de colindă pe strada întunecată, pe bulevardul gol, în orașul trist și pustiu. Bolnav, de pustiu ce a fost anul acesta. Un murmur, nu mai mult. Sau să mi se bată în ușă și când s-o fi deschis, să mă fi întrebat, la fel cum o făceam în altă copilărie, dârdâind de frig: „Primiți colindătorii?“ Dar așa?

Un Crăciun fără colindători, e ca fotbalul fără Messi și Ronaldo, tenisul fără Serena, Simona Halep, Nadal și Nole Djokovic și golful fără Tiger Woods. Chiar dacă viața noastră-i ca un film, nu putem să ne mințim că la un moment dat toți suntem Zorro, prefăcându-ne că ne jucăm de-a justițiarii într-o țară plină de tâlhari căci, Crăciunul nu înseamnă doar magazine golite de mâncare și jucării ori mese întinse, pline cu cârnați și caltaboși.

Crăciunul înseamnă, în primul rând, spirit, colinde și colindători. Exact ceea ce ne-au lipsit anul acesta.