Puțini își mai amintesc de acele vremuri. De îndemnurile considerate responsabile și patriotice. Poate că așa era pe atunci, când România avea și fabrici, avea și uzine. La tot pasul te împiedicai măcar de o fabrică de conserve de legume și pește sau de confecții. De una de îmbuteliat suc (celebrul Cico) ori de confecționat galoșii din cauciuc. Să nu mai vorbim de zecile, de fabrici și uzine de prelucrat fierul, de fabricat locomotive, trenuri, mașini, avioane, de sutele de mine, unele ajunse până la noi pe filiera dacilor. E de înțeles de ce lozinca respectivă a făcut istorie în epoca de aur în care ni se inoculase un alt slogan, cel cu „uzina noastră, casa noastră.”
Astăzi, la ce ar mai fi bună o astfel de lozincă? Că vorba aia, fabricile de legume, pește și galoși din cauciuc au dispărut, cele de îmbuteliat Brifcor nu mai există nici ele, ca să nu mai vorbim de minele de aur, fier, argint, cupru și cărbune ori de cele de fabricat vapoare și locomotive. Nu mai există nici măcar ambiția de a construi capitalismul, așa cum scrie la carte, și nici dorința de a ne întoarce în timp într-o lume în care, pentru o bună bucată de vreme, „adidașii de porc” și ghearele de pui „frații Petreuș” reprezentau simbolul fericirii și bunăstării.
