O stație de tramvai. Ziua pe lumină, nu pe întuneric. Nu în pădure și nici măcar la liziera vreunui ocol silvic, deși peisajul te-ar putea trimite cu gândul într-acolo, ci pe un bulevard, cel mai important din Reșița. Două fetițe așteaptă tramvaiul, când de ele se apropie un bărbat în toată firea, împreună cu o altă copilă. Fără nicio introducere, acesta le pălmuiește, le trage de păr, le obligă să stea în genunchi să-și ceară scuze de la cea cu care venise. Le umilește. De aici și concluzia că cele trei fete avuseseră un conflict înainte de aceasta. O ceartă între copii. Așa cum ne certam și noi când am fost ca ele. Poate ne și băteam, ne podidea bulionul pe nas ori plecam acasă cu genunchii juliți de pe urma trântelor din mijlocul drumului prăfuit, dar niciodată nu ne chemam părinții să-l pedepsească pe celălalt. O încasam, și dădeam și noi la rândul nostru. Peste o oră ne împăcam și eram din nou prieteni.
E mai puțin important de la ce începuse harța fetițelor. Cine a vorbit urât, cine a jignit primul și cine a amenințat, deși nu e frumos ca între domnișoare să se întâmple așa ceva. Și nici corecția aplicată de părintele „responsabil.” Din ăștia au mai fost și vor mai fi. Lecția pe care el a predat-o acelor puștoaice ce îndrăzniseră nu știu ce să facă, pălește, însă în fața lașității cetățenilor aflați la fața locului. A numeroșilor gură-cască care se opriseră să asiste la spectacolul grotesc. Parcă așteptau să vadă sânge, lacrimi și doi-trei dinți pe trotuar. Nici unul n-a îndrăznit să zică ceva, (de teamă să nu o încaseze?) să intervină, să-l potolească pe zdrahonul dezlănțuit, să le apere pe cele două fete agresate și umilite. „De ce să-mi bag nasul, unde nu-mi fierbe oala?” Sau, „Ei se bat, ei se împacă și eu mă aleg cu nu știu ce proces!” Tipic românește! O scenă de teatru în aer liber. Toți priveau în tăcere, de teamă să nu conturbe discursul celui distribuit în rolul principal. Nimeni nu a îndrăznit să vocifereze, să sune la 112. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă în locul celor două fetițe s-ar fi aflat copiii lor.
Mult trâmbițata atitudine cetățenească civică sau cum vreți să o numiți, nu mai există de mult. Azi, din păcate, tronează legea pumnului, a inculturii, a manelelor, într-o societate creștină, dar lipsită de empatie, de înțelegere față de cel căzut la pământ.
