– Alo, Casa de Cultură Caransebeș?
Răspunde o voce tremurată de la frigul de afară:
– Da, Casa de Cultură.
Îmi dreg glasul, înainte de a continua:
– Cu doamna directoare Stana, vă rog. Stana Stepanescu.
Amabilă, vocea înghețată mă lămurește:
– Doamna directoare lipsește momentan.
Insist:
– E ieșită din birou sau…
Expeditivă, vocea mă lămurește:
– Dacă vreți dumneavoastră, se poate spune și așa.
Discuția devine interesantă:
– Nu dacă spun eu, doamnă. Eu vreau să știu dacă se mai întoarce. Că dacă e doar ieșită până afară să-și cumpere un suc și langoși cu brânză de la langoșeria din colț, pot aștepta la telefon.
Vocii i se face milă de mine. Sau cel puțin așa pare.
– Domnule dragă, nu o mai aștepta, că o aștepți degeaba. Azi nu se mai întoarce. E plecată la București, e în direct la emisiunea lui Măruță. E cu partenerul de scenă, Armin.
Îmi pică fața:
– Atunci, pot dimineață să sun tot la telefonul ăsta?
Vocea iritată:
– Nu știu domnule ce să-ți spun, că nu-mi dă mie raportul ce face pe unde se duce. Că de când cu colecțiile astea de haine și încălțări, s-ar putea să rămână și mâine la Capitală, să facă shopping.
Mă simt băgat în ceață:
– Ce colecții, doamnă? Costumele alea pentru dansatori și orchestră de la Casa de Cultură de pe vremea lu’ Luță Bunei și a Olanilor?
Vocea devine nervoasă, nervoasă:
– Domnule, dumneata pe ce lume trăiești? Ce costume populare, ce Bunei, ce Olani, ce dansatori? Alea au fost cândva. Vorbesc de colecțiile iarnă-primăvară ale doamnei Stana. Dumneata nu urmărești Facebook-ul să vezi ce postează dânsa acolo?
Cu voce stinsă, vinovat pentru neștiința mea:
– Nu doamnă, nu mă uit.
– Se vede.
Dau să închid, să pun capăt discuției. Vocea nu mă lasă:
– Dacă nu vă supărați, dumneavoastră cine sunteți de o căutați? Aveți treabă cu doamna directoare?
Surprins de curiozitatea vocii:
– Eu sunt tot ăla care a sunat și săptămâna trecută, când tot așa spuneați că era ieșită din birou.
– Da, îmi amintesc. Ieșită puțin din țară, până în Dubai. Îmi amintesc perfect. Vreo trei zile unde a făcut un videoclip cu melodia asta pe care o cântă astăzi la Măruță: „Du-mă, du-mă în Dubai// Du-mă, du-mă, ce mai stai// Dacă vrei gurița mea, du-mă și-n Antalia.” Folclor autentic bănățean, domnului. Cules de la un bătrân care locuiește într-un sălaș de la Rusca Teregova. E o cântarea din vremea otomanilor care făcuseră pașalâc din Timișoara. Dar dacă vreți să o angajați la vreo nuntă, botez, de 1 sau 8 martie, eu îi pot spune că ați căutat-o.
– Nu, bre, nu vreau să o chem să-mi cânte la nuntă, am vrut doar să văd dacă mai lucrează la dumneavoastră.
La care vocea m-a repezit:
– Domnule, îți bați joc de mine? Ce întrebare e asta? N-ar fi mai bine să-l suni dumneata pe primar? Că el trebuie să știe, nu eu.
Așa e, dacă nici Felix, Felix Borcean, nu știe, atunci cine? Și l-am sunat. Țârrr, țârrr… O dată, de două ori. Nimic. Mi-am amintit că-l văzusem la ștrand într-o postare pe Facebook. Nu, nu să înoate, ci să joace fotbal pe zăpadă. Normal, când treaba merge ca pe roate în primărie și oraș, o miuță cu prietenii e numai bună.
Insist cu telefonul: Țârrr, țârrr, până mi se pare că-mi răspunde. Intru direct în miezul problemei. Îl iau tare de la început, să nu aibă timp să mă întrerupă:
– Don primar, mai aveți sau nu directoare la Casa de Cultură? Că vezi, tălică, doamna Stana e mai mult plecată, ba în Dubai (apropos, ce cadou ți-a adus de la arabi?), ba la București, ba la înregistrări, ba la Rusca, ba la cântări. Că mă întreb, don primar, când pleacă, acolo unde pleacă, pe ce pleacă? Pe concediul ei? Pe recuperări? Pe învoiri de la tălică? Stă peste program ca la nunți și botezuri? Don, primar, e prea de tot, dom’le. Să plătești un director fără să facă nimic, e inadmisibil. Toată ziua plimbăreală pe banii cui, don Felix? Că mă gândesc că cineva o pontează la lucru. Știi ce zic? Ascultă la mine, e strigător la cer că-i permiți una ca asta. Nu de alta, dar poate aud și alții mai mari și atunci să vezi drăcia dracului. Și ar fi păcat să te trezești cu o anchetă pe cap. Mi-ar părea rău, că eu țin la matale, înțelegi, don Felix?
Aștept ca primarul să mă contrazică, sau să-mi dea dreptate. Nimic.
– Ați înțeles ce-am vrut să spun?
Pauză.
– Alo, alo! Nimic, nimic.
Mă uit la ecran, telefonul închis. Vorbisem singur ca televizorul. Parcă e prima dată când mi se întâmplă una ca asta. Pe Felix îl durea la bască de mine chiar și atunci când stăteam față în față la birou. Cu atât mai mult acum, când gândul lui e la videoclipul de la Măruță: „Du-mă, du-mă în Dubai// Du-mă, du-mă, ce mai stai// Dacă vrei gurița mea, du-mă și-n Antalia.”
