Dar nu faptul că femeia lucrase ca și chelneriță l-a șocat pe directorul tehnic, ci că duduia nici măcar nu știa cum arată tastatura unui calculator. Și-a dat seama când a întrebat-o despre compoziția apei, de formulele azotului, fosforului, despre turbiditate și alte prostii de acest gen, de parcă biata femeie nu-și putea face duș sau să bea apă, dacă nu le-ar fi știut pe astea. Dar pe directorul ăla l-o mâncat în cur și a nesocotit ce scria pe hârtia ce-o primise de la șeful său: „angajeaz-o!“ Păi cum s-o fi angajată omul, că era proastă bâtă? Proastă de bubuie! Acu’ și directorul ăla, prea multe pretenții are: și tânără, și frumoasă și deșteaptă. De unde să găsească partidul astfel de oameni?
Poate că și noi suntem prea aspri cu unii care ajung în anumite funcții. Prea invidioși când îi vedem că se descurcă, iar noi, nu, fără să ne gândim la cât de talentați sunt ei, de pricepuți de bine intenționați și de devotați unei cauze comune. Îmi vine minte acum un exemplu: Cristi Gâfu. În urmă cu un an și un pic, vine la el partidul și-l întreabă ceva de genul: „Bă, Cristi, nu vrei să te faci prefect?“ Cristi al nostru, care lucra ca avocat pe vremea aia, și-a amintit ce-i spuneau alții cândva că partidul nu se refuză nici măcar în vis: „Ba da, dar…“ „Lasă, că de restul ne ocupăm noi“, i-a răspuns partidul. Și l-au trimis la Primăria Slatina Timiș să lucreze o vreme, ca să poată să-l facă funcționar public. A făcut naveta două-trei zile, și-a băut cafeaua câteva dimineți cu primarul de acolo, a mutat niște hârtii dintr-o parte într-alta. Ce-i drept, Cristi le avea cu computerul, cu tastatura, cu mouse-ul chiar și cu administrația. Și așa a ajuns prefect. Și încă ce prefect, reînnoit în funcție și de Guvernul Cîțu.
Și, atunci, de ce să nu avem răbdare și cu duduia Simona Iancu de la Apele Române? Că nu se știe niciodată ce se va alege de ea, atunci când partidul îți este aproape, iar tu un umil ascultător.
