Într-unul dintre acele momente i-a venit ideea să se facă scriitor, că militar fusese toată viața. Să-și scrie memoriile, nu puține la număr. „Un ostaș în slujba țării.” O carte autobiografică. Ideea i-o venit atunci, dar hotărârea a luat-o după ce s-a sfătuit cu neamțul de la Cotroceni. Ăsta l-a chemat la el într-o după amiază și l-a încurajat: „Vezi tu, Nicușoare, asta e soarta noastră, a celor din categoria «Mari bărbați ai neamului.» Să fim mereu în centru atenției. Ca după noi să rămână pagini de istorie ca și după Mihai Viteazul și Mircea cel Bătrân, ca să dau doar două exemple ce-mi vin acum în minte. Sunt convins că ai ce scrie. Va fi un best seller.”
Numa’ că nu i-a pupat mâna lu’ neamț, atât de fericit l-or făcu vorbele rostite rar și apăsat de Klaus. „Sigur că am ce să scriu, că am atâtea amintiri, mai ceva ca Nica a lu’ Ștefan Apetrei, din Humulești, începând cu Plenița, locul meu de naștere unde călăream cai de lemn, jucam pac-pac în cimitir și «Țară, țară, vrem ostași.» Eu fiind mai dolofan, treceam prin ei ca prin brânză. Sau cum ne duceam la furat de mere de vară și lubenițe, și terminând cu bătălia de la Nassiriyah unde, stai să vezi, după ce au explodat petardele aruncate de niște draci de copii peste gardul unității noastre militare, m-au chemat la comandament să mă facă erou, pentru că avusesem grijă de marmitele cu mâncare de la bucătărie. Că îți dai seama, că dacă n-aș fi avut grijă de ele, rămânea batalionul flămând.”
Iohannis l-a ascultat cu atenție și din când în când pe fața lui apărea câte o grimasă, ca și cum te-ai screme stând pe budă când ești constipat. „Bine, așa să faci. Scrie tot ce-ți amintești, dar ai grijă să te ferești de pupeze și râie căprească, c-o să-ți dea în cap Ciolacu și ai lui cu plagiatul de la teza de doctorat. Și acuma du-te și caută o editură ieftină să-ți scoți cartea!
