În sfârșit, un lucru de Doamne Ajută, preluat de la alții din Europa. Bine, colectarea asta la noi datează de pe vremea lu’: „Sticle goale cumpărăm, sticle și borcane”. Le place unora sau nu, ăia, care umblau cu sacii în spate printre blocuri, au fost pionerii a ceea ce astăzi numim SGR (Sistem de Garanție Returnare), doar că atunci era o rușine să fi spălat sticlele de ulei și de bere, ca să le fi vândut pentru câțiva lei. Poate și acum unii sunt animați de același sentiment că, vorba aia, dacă ai bani să-i întorci cu lopata, nu te mai pui să aduni de prin casă sticlele de plastic pentru apă, suc și dozele de bere golite peste săptămână. Că, sigur, nu te îmbogățești cu cei 10-15 lei pe care i-ai primi pe ele, dar e posibil să te alegi cu remarca răutăcioasă a prietenilor sau cunoscuților: „Uite, bă, și la ăsta ce a a juns. Vinde sticle ca toți amărâții, nu-l mai satură Dumnezeu.” Dincolo de răutățile noastre de români neaoși, există statistici care ne arată că suntem pe drumul cel bun: În medie, se colectează peste 1,7 milioane de astfel de ambalaje/zi, iar în nouă luni de funcționare a SGR, au fost colectate aproape două miliarde de PET-uri și ambalaje de aluminiu.
Partea proastă e că aceste aparate pentru colectare funcționează ca orice lucru de pe la noi. Când ți-e lumea mai dragă, se blochează, te lasă cu ochii în soare și îți face un car de nervi. Și tot ca la noi, explicațiile sunt de bun-simț! Ba că o rămas câțiva stropi de apă în recipient și nu e bine, ba că te prea grăbești cu introducerea ambalajului, ba că ai aruncat în dușmănia sticla de plastic, ba eticheta e lipită strâmb și aparatul nu o poate „citi”, ba că n-ar chef de lucru etc. Ultima dată, o duduie de la un supermarket, mi-a explicat, în mare, dar științific, de ce se blocase aparatul: „După golire, înăuntru au loc mai multe reacții care duc la procesul de vidare, care la rândul său se răsfrânge asupra contactului pe care recipientul îl are cu aparatul de colectare.”
Altfel spus, e dat dracului aparatul ăsta, domnule!
