Bat la ușa medicului de familie. Mi se răspunde, intru sfios. Apoi, la fel de timid, îi cer doamnei doctor bilet de trimitere către un laborator autorizat de analize. „Programare la laborator aveți?” Doamna doctor îmi citește surprinderea de pe față, și continuă: „Eu vă dau trimitere, dar vă atenționez că e valabilă doar 30 de zile. Dacă nu vă încadrați în timp, analizele se plătesc. De asta zic, mergeți întâi la laborator, faceți-vă programare, apoi vă întoarceți la mine.” Mă încăpățânez și insist, gândindu-mă că la câte laboratoare sunt în Reșița asta, tot găsesc eu unul la care să-mi fac analizele de sânge.
Numai un fraier ca mine poate să gândească așa. Peste tot unde am fost, mi s-a spus, aproape la fel: veniți în septembrie, acum plafonul repartizat s-a epuizat. Ce să caut în septembrie, din moment ce trimiterea e valabilă luna august? Așa se întâmplă în fiecare an. Până acum m-am descurcat cu: un „sărumâna”, cu un telefon dat de un amic, cu o ciocolată sau un buchet de flori. De data asta am zis: gata. M-am săturat. Ce dracului, cât să mă mai milogesc de unul sau de altul? Până când să merg cu „fii bună și ajută-mă?” Aș înțelege dacă ar fi vorba de nu știu ce urgențe sau favoruri, dar așa? La urma-urmei, dacă e să dau colțu’, dau și cu analizele la zi.
Orice rahat în țara asta se rezolvă doar cu pile, cunoștințe, relații. La doctor, la ghișeul de la primărie, la casa de pensii. Peste tot. Până și la administrația cimitirelor trebuie să cunoști sau să intervii pentru un loc de veci, altfel stai cu mortul pe masă până se împute. Plătesc de 45 de ani asigurările de sănătate dar la internare îmi pune doctorul o listă în brațe cu medicamentele pe care trebuie musai să le cumpăr, altfel privesc spitalul pe dinafară. Sau, când să cer și eu să mi se facă niște amărâte de analize (atenție, obligatorii!) mi se spune: sory, veniți luna viitoare sau cealaltă. „Și dacă mor între timp?” Ce întrebare tâmpită: „Asta e treaba dumneavoastră…” Ce țara lu pește’ e asta, bă, dacă nici măcar atât nu este în stare să facă pentru cetățenii ei?
E clar că am luat plasă, ca să nu spun altfel. Ce-o să fac cu biletul de trimitere de la medicul de familie? Îl voi înrăma și îl voi păstra alături de alte amintiri pe care le am din ciclul: „Frumoasă țară, păcat că ești locuită!”