Răspunsul bărbatului, unul demn de vorba aia bătrânească cu „bătaia e ruptă din rai”, îi lasă cu gura căscată pe toți cei prezenți: „ce-am făcut de mă amendați? Așa o alint eu dintotdeauna. Întrebați-o dacă nu e așa.” Femeia îi întărește vorbele, dând din cap, cu o grimasă de durere în colțul gurii. „Vedeți, așa ne iubim noi.” Și ca să vedeți că bărbatul era umblat în lume, a scris în procesul-verbal încheiat de polițist: „asta nu e faptă, soția nu a depus plângere”, semn că era la zi cu legislația referitoare la violența domestică în familie. Ce-o fi urmat când cei doi au ajuns acasă, Dumnezeu mai știe…
Întâmplarea asta mi-a amintit de o alta petrecută cu mulți, mulți ani în urmă. La o masă, sub o boltă de vie, El, Ea, fata și ginerele veniți de la oraș acasă, în concediu. Ea prinde curaj și se descarcă: că El stă mai mult la bufet, că are pe una văduvoane, că fumează prea mult. El: „bă, femeie, taci, că nu de aia au venit copiii pe la noi.” Ea, crezând în mintea ei că el se va îndrepta de rușinea copiilor, dă înainte: „că uite, vine iarna și nu avem lemne, că nu se duce să macine la moară, că o picat colțul la casă…” El: „fă, mai tacă-ți fleanca, că-ți dau una peste mâncătoare.” (ce guriță, ce buze moi, direct peste mâncătoare!) Ea, nu și nu. El se ridică, ia strachina cu ciorbiță de pui acrită cu aguridă și pleosc, i-o toarnă în cap. Moment de uluială, de liniște profundă și contemplativă. Doar bâzâitul unei muște, care da târcoale resturilor de mâncare împrăștiate în țărâna strămoșească, sparge liniștea rurală. Ea se ridică, pleacă și se întoarce îmbrăcată cu o altă bluziță cu nasturei și părul ud. Își umple strachină cu ciorbiță și tace mâlc până termină de mâncat.
Povestea asta are și un sfârșit, El și Ea au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Ea fericită că El se potolise și nu mai sărea seara gardul la văduvoanea din tinerețe. Ba, mai mult, l-a îngrijit ca pe ochii din cap când El a căzut la pat, privind ultimii ani din viață pe fereastra cu geamul căcat de muște.
Două povești de Love Story mioritic, aproape identice, semn că nimic nu s-a schimbat în cei peste 50 de ani care despart cele două întâmplări. Sau cum ar zice cântecul: „când dragoste nu e, nimic nu e!” La români!