Moartea lui Ion Iliescu a împărțit din nou România. Nu știu în favoare cui înclină de data asta balanța: a celor care scandau în decembrie „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e” sau a celor care au preluat sloganul: „Cine a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush.” O Românie care trăiește într-o continuă ură și dezbinare. Și nu doar la nivelul omului simplu, de la coada vacii, care din patru în patru ani vine la vot să aleagă răul cel mai mic cu putință, nicidecum binele pe care și-l dorește de fiecare dată.
35 de ani de libertate și de democrație nu au fost suficienți pentru a ne vindeca de toate bolile sistemului apărut după decembrie 1989. De cancerul care macină societatea la temelia ei. În 35 de ani n-am fost în stare să ne dăm mâna, să ne privim în ochi, să ne așezăm la aceeași masă, să lăsăm de-o parte supărările, încrâncenările și răutățile. Și pentru că n-am fost în stare, consecințele n-au întârziat căci, un Călin Georgescu sau un George Simion nu au apărut din senin și nici nu au fost teleportați cu OZN-urile venite din alte lumi.
Repet, este regretabil că un politician nu-și poate struni frustrările în astfel de momente. Și nu pentru că Fritz și Moșteanu ar fi așa ceva. Un politician adevărat ar trebui să aibă diplomație și empatie creștinească în astfel de momente delicate. Să arate că rațiunea este mai presus de emoții că, înainte de orice, este om. Să înțeleagă că de mâine încolo poate da frâu liber urii care îi întunecă mintea. Altfel, nu are ce căuta la un priveghi, sau o înmormântare. Cu atât mai mult, într-un guvern care ne îndeamnă să ne respectăm între noi.
