Nu e frumos ce au făcut ai noștri, ba chiar este urât, dar dacă stai să te gândești bine, nu e nimic ieșit din comun. Dimpotrivă, când te gândești că din primele zile de grădiniță, tovarășa, iar mai târziu doamna, ne puneau să memorăm poezia aia cu „Cățeluș cu părul creț.” Și ce puteam să învățăm din cele câteva versuri? Că pe lângă că era hoț, cățelușul nostru era și mincinos. În loc să tacă dracului și să nu mai latre atât, că tocmai fusese prins în flagrant cu rața-n gură și cu oul în buzunar, Grivei se jură pe ce are el mai scump pe lume că totul nu e decât o înscenare ordinară pusă la cale de cei care născociseră (în lipsă de altceva), vorba aia cu „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.”.
Când am crescut mai mari, prin clasele a V-a și a VI-a, ni se spuneau povești cu zmeii care furau merele de aur ale împăraților, soare și luna de pe cer. Două minciuni într-una singură. Una, că n-am avut niciodată împărați și, doi, că nu există mere de aur, iar luna și soarele nu pot fi furate nici măcar de mama zmeilor, darămite de odraslele acestora. În noaptea nunții, în loc să ne distrăm și să ne simțim bine, ni s-a furat mireasa de la masă și ca să o aducă înapoi trebuia să băgăm adânc mâna adânc în buzunar. Să nu mai vorbesc de furatul inimii, a pantofului Cenușăresei și a mai câte și mai câte exemple de acest gen. A, era să uit, tezele de doctorat care, la urma urmei, tot un furt pe față e, când respectivul se jură pe ce vrei și pe ce nu vrei că nu e așa.
Cu atâta tradiție moștenită de la moși și strămoși ne mai mirăm de ceea ce au făcut militarii români? Să fim serioși! Peste un an, doi, povestea se va repeta cu siguranță că, ne place sau nu, suntem urmașii celor care au crescut cu poveștile cu cățeluși cu părul creț. Iar dintre ei, cine știe dacă nu se va naște măcar un general cu patru stele.