Era o lege a pământului (mai târziu aveam să înțeleg că era mai degrabă a pumnului) de a fi respectuos cu cel căruia era musai să te adresezi cu „nene”, „nană” ori „bădiuc.” Dacă nu te conformai, te trezeai cu o scatoalcă după ceafă și un picior în cur, de-ți mergeau fulgii. Și asta pentru că ăla era mai mare decât tine, era „legea” aplicată pe maidan, în mahala, în curtea școlii. Și n-aveai cui să te plângi, că dacă povesteai acasă ce-i pățit, ai tăi te puneau automat la punct: „Că bine ți-a făcut. Altădată să te înveți minte!” În timp ce ne-am mai școlit și, evident, civilizat, mi-am zis că vremurile alea nu se vor mai întoarce vreodată.
Cred că de la noi a luat obiceiul ăsta Donald Trump. Că am auzit eu că în echipa lui de consilieri e și un român plecat de mult de acasă, să se pricopsească în America. Povestind toate astea la un picnic, Ion al nostru, devenit între timp John, l-a văzut pe președinte dând încântat din cap, și s-a bucurat că i-a captat atenția, însă nu s-a gândit că într-o bună zi Donald va proceda la fel ca băieții ăia mai mari din copilăria sa.
Zilele trecute, întrebat fiind dacă există ceva care l-ar putea opri nu doar din declarațiile din ultimul, ci și din acțiunile de a face ordine în Columbia, Cuba, Mexic, Canada ori Groelanda, Trump a răspuns fără să ezite: „Da, există un lucru. Propria mea moralitate. Propriul meu spirit. Acesta este singurul lucru care mă poate opri.” Și cu dreptul internațional, cum rămâne, neică? „Nu am nevoie de dreptul internațional”. Așa e, ce nevoie ai avea de el cât timp ești cel mai puternic de pe maidan?
Să mai zică cineva că nu mai e valabilă vorba aia din bătrâni: „Fie roata și pătrată, tot se întoarce ea odată”!
