Potrivit libretului, adaptat vremurilor actuale, Nicușor trebuia să traverseze lacul, dar nu înotând lin, grațios, pe sub sălciile pletoase, ca-n poeziile lu’ Bădia Mihai, ci pe poante, pășind pe o sârmă întinsă deasupra apei. Ce regizor absurd, dom’le! Cum dracului să-i ceri cuiva, fie el și lebădoi, să facă una ca asta? Să facă balet, fără să fie asigurat cu sfoară de siguranță? Hai, treacă, meargă dacă ar fi fost încălțat cu teniși sau cipici, dar așa? Că cu poantele alea riști să-ți sucești glezna până și pe loc drept.
Riscurile meseriei pe care, lebădoi, pardon, Nicușor al nost’ și le-a asumat atunci când ne-a asigurat că vom avea în continuare un guvern pro-occidental care transcede celui pro-european. Dar pentru asta trebuie să facă echilibristică, să nu-i supere nici pe ăia, nici pe ceilalți. Să fie echidistant tot timpul, chiar dacă va fi nevoit să facă șpagatul la finalul spectacolului. Altfel spus, nu-i deloc ușor să interpretezi un astfel de rol. Să te huiduie ăia de la galerie, să-ți bată obrazul și alde Bolo, Miruță sau Fritz. Să te ia în șuturi toți cronicarii de pe Facebook și Tik Tok plătiți de agenturile străine. „Bă, oameni buni, bă, fraților, bă, pupa-v-aș tălpile voastre, nu vă mai încordați, bă mușchii și haideți să facem ceva să ieșim din rahatul ăsta în care singuri ne-am băgat. Lăsați dracu’ gâlceava și supărările, că dacă o ținem tot așa, ajungem la anticipate și o să fie vai de curu’ vostru”, a fost replica (singura de altfel) pe care lebădoiul trebuia să o rostească în tot spectacolul.
Și, până la urmă Nicușor a executat șpagatul? Și cum au reacționat Siegfrid, Odette, Rotbart, Odile și celelalte lebede și lebădoi? Bă, sincer, nu știu. Taman atunci m-am trezit și nu am apucat sfârșitul. Da’ la noapte, poate că-l visez din nou și o să vă povestesc mâine dimineață dacă a făcut sau nu șpagatul!
