În căința mea sinceră, de bun creștin ce sunt, l-aș întreba pe senatorul Vela, cel cu inițiativa legii privind protecția animalelor, dacă am făcut sau nu bine întinzându-i o capcană bietului șocâte? Dacă ar fi fost în locul meu ar fi procedat la fel ori s-ar fi prevalat de alte considerente prinse în lege? „Nea Marcel, spune bre, dacă am procedat corect sau am încălcat vreun paragraf, articol ori literă din legea matale? E adevărat, șoricelul nu e un animal domestic, precum calul, câinele, pisica, porcul și alte orătănii, gen găină, rață și bibilică, dar tot trăiește pe lângă casa omului, dovadă că l-am găsit în apartament. Acum câțiva ani, când nu exista legea asta, am mai avut niște șoricei în casă, dar atunci m-a salvat prietenul nostru Vio Lolea, consilierul județean. Cu soluția de la firma ’mnealui am scăpat una, două de ei. Pe atunci mă înțelegeam bine cu «frățiorul», azi, doar: „salut”, „salut” și cam atât.”
Recunosc și îmi fac mea culpa, am luat viața unei ființe. Îmi pare rău, dar nu am avut încotro. La fel aș fi procedat și cu haita de câini care a sfâșiat-o pe Ana, femeia aceea din București, dacă m-aș fi nimerit în preajma ei în acele momente. Deși iubesc câinii, nicio lege din lume nu m-ar fi oprit să fac așa ceva. Nu de alta, dar uneori punem preț mare pe alinierea la directivele europene, cu gândul la ce-o să zică lumea civilizată dacă nu facem ca ea, și scăpăm din vedere esențialul, factorul uman, cum se spunea în vremurile de tristă amintire. Ana este un exemplu în acest sens pe care, din nefericire, îl vom uita peste două, trei săptămâni când, poate, vom vorbi despre o altă întâmplare nefericită…