Tricolorul și steagul legionar au fluturat peste mulțimea mărșăluind pe bulevardele Capitalei, iar în semn de unitate și solidaritate, s-a alăturat și stindardul de luptă al dacilor, al costobocilor, tracilor și tyrageților. Oameni de toate vârstele, de toate genurile, inclusiv cel neutru, strângând la pieptul lor, portretul președintelui ales, dar neconfirmat, iar mai apoi interzis. „Să ne trăiești domnule președinte” au rostit într-un glas la televiziunea poporului, singura în care mai au încredere în țara asta. Femeile, mai slabe de înger, se uitau la tablou ca la icoana făcătoare de minuni, sperând s-o vadă lăcrimând în direct.
O manifestație cum nu s-a mai văzut de mult, cu tineri și bătrâni care au înfruntat cu stoicism nu doar ploaia, ci și înjurăturile, cu iz mioritic, ale șoferilor blocați în trafic, cu femei firave, dar hotărâte să reziste până la epuizare, cu bărbați în toată firea, cu protestatari de profesie, cu copii, urmașii pionierilor de altădată. Impresionant până la lacrimi: „Mama voastră de tâlhari, ce-ați făcut din țărișoara noastră” au murmurat ei în marșul spre Piața Constituției. Când reporterița (de la televiziunea poporului în care Ancuța e baștană) l-a întrebat pentru ce venise în piață, un băiețel de 12 ani, i-a răspuns grav, solemn și cu determinare în glas sub privirea înlăcrimată a mamei sale: „Am venit să ne luăm Turul 2 înapoi.” Ce să faci, bă? „Să ne luăm Turul 2 înapoi, că doar așa copiii noștri vor trăi liberi în țara asta.”
Alo, don ministru David, ai auzit ce-o zis copilul ăla de 12 ani? Că nu venise din curiozitate și nici să-l ajute mă-sa să-și facă tema la matematică, ci să-și ia Turul 2 înapoi. Domnu’ ministru, uite ce învață copiii de mici în școală: că în România, pe care și matale o conduci, canci libertate! Canci democrație. Canci speranțe de mai bine. Așa că, decât să o ții pe a matale cu o reforma în Educație, mai bine stai de vorbă cu puștiul ăla căruia nici nu i-au dat bine tuleii din barbă și el se gândește la copiii copiilor lui.
În concluzie, o sărbătoare a bucuriei, a prieteniei și speranței de la care a lipsit taman sărbătoritul. Adică, nea Călin care, ce-i drept, ca în fiecare miercuri, a avut o programare la secția de poliție, dar asta nu-i scuză absența. Că după aia putea să vină în mijlocul fanilor. Dacă nu cu un tort și câteva baxuri de suc, măcar cu două, trei farfurii cu gogoșele de post și cu câteva sticle cu apă de izvor. Și dacă nu pentru toată lumea, măcar pentru copilul ăla care chiulise de la școală, venind special în piață să-și ia Turul 2 înapoi. Păi se poate, don Călin? E chestie de bucă, zău așa!
