Și câți nu i-or fi trecut pragul în anii lui de glorie. Directori de la marile uzine reșițene, delegați veniți din toată țara, poeți, actori, popi, îndrăgostiți. Până și secretarii de partid se opreau seara, la separeu, la un pahar cu vin și o friptură. Să nu mai vorbesc de oamenii simpli, ceseriștii și ucemeriștii acelor vremuri de împliniri mărețe se opreau în drum spre casă la una mică care, de obicei, era un rom de la mama lui cubaneză, un coniac, din ăla bun, Lacrima lui Ovidiu. Începeau cu un deț și continuau până se făceau mangă, până când, Ana Cincă și Pavel Bobeică, dădeau semnalul de plecare.
A era să-l uit pe Aurică Beldeanu. Păi se poate, dom’le să-l uităm tocmai pe Aurică care, aproape obligatoriu, își termina cantonamentul cântând și dansând pe mesele de la Semenic. Se vede că am îmbătrânit, și nu doar pentru că era să-i uit pe Aurică și ai lui colegi de la CSMR, echipă care se bătea de la egal la egal cu Steaua, Dinamo, Craiova, UTA. Că pe la Semenic au trecut, dacă memoria nu mă înșală, Băselu, „Dragă Stolo”, chiar și Isărescu și Crin Antonescu. Se zice că, atunci când a ajuns în Reșița să potolească spiritele greviștilor. decembrie 1994, nea Nicu Văcăroiu, primul ministru de la acea vreme, ar fi cerut să i se aducă vodcă de la Semenic, vestită în toată țara. Nu-i mai amintesc pe Sorin Frunzăverde și foștii de la PD. Ori pe pesediști și țărăniști. Și câte iubiri interzise nu s-or fi consumat între pereții lui și câte zeci de mii de personaje n-or fi ieșit în patru labe la ora închiderii restaurantului.
Ce vremuri, dom’le, ce vremuri! Toate bune și frumoase până când pe FSN, AVAS sau știe dracu cum s-o fi numit autoritatea statului care a vândut pe doi lei atâtea lucruri trainice din țara asta, a dat hotelul și toate construcțiile de pe Semenic lui Gruia Stoica pe care îl doare la bască de tot ce am amintit până acum. Cu o cifră de afaceri de 300 de milioane de euro, cetățeanul din Toflea, locul în care s-a născut afaceristul, s-a dovedit imun la adresele primarilor de a face ceva cu hotelul înainte de a se duce dracului. Ei au vorbit, ei au auzit. Sfidarea lui Gruia e cât casa. Pardon, cât un palat cu cinci turnulețe poleite cu aur, made in Toflea, iar statul s-a dovedit neputincios până acum . Soluția, una singură, exproprierea și demolarea hotelului, pe banii tofleanului.
Bine, bine, îl demolăm, dar cu amintirile cum rămâne? Cele legate de toți cei care i-au trecut măcar o dată în viață pragul pentru a-i asculta pe Ana Cincă și Pavel Bobeică cântând: Semenic, Semenic// Restaurantul cel mai fin// Are muzică și vin// Vai ce bine ne simțim.
Ce vremuri, dom’le, ce vremuri!
