Și totuși există minuni…

Inevitabil, am atins subiectul Petrache Lupu. Discuții serioase legate de minunile făcute de cel căruia Moșu i-ar fi ieșit în cale. „Hai, să fim serioși, dom’le, am replicat eu, astea-s povești de adormit copiii seara.” S-a uitat la mine și m-a citit din prima: „Domnule, nu credeți în minuni?” Să-i fi spus da, doar să-i fi făcut pe plac, nu-mi stă în caracter, așa că i-am zis că așa ceva nu există. Că nimic nu cade din cer. Doamna, respectabilă, m-a lăsat în plata Domnului și am continuat discuția pe o altă temă, nu înainte de a mă întreba: „Și dacă totuși ați avea parte de o întâmplare… Din aia… Paranormală”? Am zâmbit îngăduitor.

Și am regretat cuvintele pe care i le-am spus de sus, din vârful buzelor, cu puțină aroganță și din prea plinul convingerilor mele științifice despre lume și viață, despre teoria lu’ uica Darwin, aia cu maimuțele, căci, domnilor, mă credeți sau nu, fix a doua zi, vineri, la orele prânzului, am avut parte de o minune Dumnezeiască. Da, chiar așa. În fața muzeului reșițean am dat nas în nas cu senatorul POT de Caraș-Severin, Gheorghe Vela. M-am frecat la ochi, m-am ciupit de nas și urechi, că mi-am zis, „Bă, prea mare coincidența ca să fie adevărat.” Senatorul, tras la patru ace, cu barba tunsă scurt și freză de București, stătea în fața unui cort din ăla din campania electorală. Făcea reclamă la Legea iubirii I și II, o inițiativă legislativă susținută în Parlament de POT.

M-am dus la el și l-am întrebat cu vocea gâtuită de emoție de parcă îl aveam în față nu știu ce vedetă: „Domnule, dumneata chiar ești senatorul Vela?” Mi-a răspuns amabil: „Da, domnule, eu sunt” Când mi-a spus asta, mi-am zis că sunt înaintea morții. Am ridicat privirea, mulțumind cerului. „Domnule, eu nu credeam că o să te cunosc vreodată. Au trecut doi ani de mandat și nu te-am văzut o dată la față. Nici eu, nici colegii mei. În poze și la televizor, la grămadă cu ceilalți, da, dar ca acum, niciodată.” Sincer, eram emoționat, aveam în fața mea o minune în carne și oase și nu puteam să-mi strunesc trăirile. De bucurie, îmi venea să-l ating, să-l pipăi (ca să mă asigur că e viu) să-l strâng în brațe și să-l pup.

Nu părea surprins de reacția mea, doar că nu își dădea seama ce hram port. M-am prezentat, dar nu mi-a reținut numele. Nici din prima încercare, nici din a doua. I l-am spus și pe silabe. Nici vorbă. S-a scuzat că are un defect, acela de a nu reține numele persoanelor cu care se conversează. L-am scuzat, că așa era politicos, apoi l-am întrebat de ce nu a ținut nicio conferință de presă timp de doi ani. Și mi-a răspuns ceva în genul: „Dacă aș fi ținut conferințe de presă, dumneavoastră ce m-ați fi întrebat? Așa că…? Chiar așa, deștept răspuns. De adevărat parlamentar. Și a continuat: „Eu sunt destul de cunoscut” „Unde?” am fost curios să aflu. Și i-am propus să întrebăm cetățenii ce treceau pe lângă noi dacă auziseră de senatorul Vela Gheorghe. „Ce vreți să faceți acum, un sondaj? Dacă ați ști câtă lume mă cunoaște în țară…” Am zâmbit, zicându-mi în sine: „De ce ne pedepsești Doamne în halul ăsta?”

Am plecat și l-am lăsat să-și promoveze Legea iubirii. De atunci mă frământă vorbele doamnei „Și dacă totuși ați avea parte de o întâmplare…”? Și stau să mă întreb: întâlnirea cu senatorul o fi fost o simplă întâmplare sau ceva de domeniul paranormalului, gen Moșu’ și Petrache Lupu de la Maglavit?