Și nu am să încep cu începutul, așa cum ar fi normal, ci cu sfârșitul acestei povești. Anul trecut, a doua zi de Crăciun, am pierdut un prieten adevărat, alături de care am învățat ce înseamnă să ai răbdare și să iubești și altceva în afară de oameni. L-am pierdut pe Aki, un pudel superb, un fel de Brad Pitt al cartierului, cum îmi plăcea să-l alint. Mai bine de două luni am încercat tot ce a fost omenește posibil să-l punem pe picioare. Doctorul Sinculeț, unul dintre consilerii locali din echipa primarului Popa, îmi este martor. Din păcate, tratamentul administrat, cu injecții și perfuzii, nu l-a ajutat. A doua zi de Crăciun, pentru a-i curma suferința, am hotărât să-l duc la medicul veterinar pentru a-l eutanasia. Nu am avut curajul să-l duc eu, ci altcineva din familie a făcut acest lucru. Și chiar dacă nu m-am dus cu el, mi-a rămas întipărit pe retină privirea lui la ieșirea din casă. La despărțire.
Domnule Popa, l-ai cunoscut pe Aki. Făceați glume pe seama mea și a „dulăului“ fioros cu care eram peste tot și ne contram pentru o porcărie de Hotărâre de Consiliu Local care interzice plimbatul câinilor în parc. A trecut un an de atunci, timp în care am evitat să descarc din aparat ultimele fotografii cu el, agonizând pe canapea. Și, sincer, nu aș fi vrut să împărtășesc vreodată cu cineva trăirile din a doua zi de Crăciun. Am văzut, însă, în spațiul public, că se vorbește de o posibilă eutanasiere a unui număr de 200 de câini, pe care padocul reșițean nu-i mai poate găzdui în lipsă de spațiu și simt nevoia să spun ceva, chiar dacă unii vor crede că m-am dilit sau că fac pe interesantul.
Domnule Popa. Nu te-am rugat niciodată nimic. Nici să fii intervenit când polițiștii locali mă tot amendau pentru plimbările cu Aki în parc, nici când ginerele meu și-a pierdut locul de parcare de la domiciliu, și nici măcar atunci când îmi ardea buza să-mi scot o carte. Dar o fac acum. Îmi calc pe mândrie, și știi bine ce înseamnă asta când ești taur, și te rog, în mod public, nu telefonându-ți, să încerci tot ce ține de primarul Reșiței ca acești câini să nu fie eutanasiați. Înțeleg perfect situația, că e greu să-i adăpostești peste capacitatea padocului. La prima vedere, lucrurile par să te depășească, însă, la cât te cunosc, sunt convins că vei găsi o soluție. Poate o nouă locație încropită în regim de avarie, poate o campanie intensă pentru adopție. Sau, măcar să încerci să epuizezi toate variantele posibile înainte ca eu să-mi reamintesc de cea de pe urmă privire a lui Aki, din ziua de Crăciun.
Te rog, Nelu Tăițelu!
Am început ziua cu lacrimi în colțul ochilor citind pe scurt povestea ta.
Nu știu dacă este corect dar am văzut acum doi ani, la Pitești, câini maidanezi cu cristal în ureche pe stradă și am înțeles că dacă sunt castrați nu sunt agresivi. Ar putea fi o soluție de moment sau nu asta nu pot spune eu.
Am început ziua cu lacrimi în colțul ochilor citind pe scurt povestea ta.
Nu știu dacă este corect dar am văzut acum doi ani, la Pitești, câini maidanezi cu crotal în ureche pe stradă și am înțeles că dacă sunt castrați nu sunt agresivi. Ar putea fi o soluție de moment sau nu asta nu pot spune eu.
Este o Doamna care se implică mereu pt donatii in scopul cumpararii de hrana pt caini, o Femeie inimoasa si iubitoare de animale. Fiecare poate sa doneze cat isi permite. Am dat si eu 100 lei si voi continua cat pot. De fiecare dată cand aduna bani, cumpara mancare pt caini si posteaza foto cu bonuri si catei. I-aș posta numele dar…poate nu e ok.
Nelu nu omoară câini. Cine a scos acest zvon bate câmpii.
Nelu nu omoară câini. Cine a scos acest zvon bate câmpii.