S-a încheiat atunci seara, dar a continuat a doua zi dimineața. E drept, fără confeti, fără foc de artificii, sârbe și ceardașuri pe scena montată în fața sfatului popular. Nu că gestul său de adevărat cavaler (rara avis în vremurile astea) nu ar fi meritat o astfel de scenografie, doar că nu era momentul ca unul ca el să-și piardă timpul cu fleacuri de astea. A continuat pentru că așa au vrut unii. Să facă din el un adevărat politician, dacă nu chiar un adevărat bărbat de stat. Că nu puțini au fost cei care n-au avut odihnă în noaptea ce a urmat și în dimineața următoare, impresionați până la insomnie de discursul melodramatic al fostului candidat.
Că ce mare brânză o făcut Sică al nostru? Că dacă ar fi trecut de partea Coanei Nuți din postura candidatului acreditat nu cu 15%, hai, nici cu 10%, ci măcar 5%, gestul lui ar fi fost de aplaudat în poziție de drepți, dar când de un an și ceva toate sondajele și toate predicțiile babei Vanga te dau sub 2% (mai rău decât un candidat independent), și tu îți faci un titlu de glorie din asta, un astfel de spectacol pare grotesc. Gestul său n-a fost unul de bărbăție, ci mai degrabă de disperare. Ceva în genul: „Ce mă fac eu, bă, frate? Că președinte o să ajung când mi-oș vedea ceafa. Cu Nuțica tot mai prind o ciozvârtă, mâine, poimâine. Dar așa…” Dar așa, a scos „pistolul” de la brăcinar și a tras în propriul electorat, „asasinându-l în direct la TV!. Că ce încredere să mai aibă cei 1,7 la sută dintre susținătorii săi într-unul ca el care și-a luat mandolina pentru a cânta la altă masă?
Ludovic Orban nu a învățat nimic din lecțiile predate lui Crin Antonescu, Liviu Dragnea, Adrian Năstase, Victor Ponta, Tăriceanu. Când ți s-a dat un picior în cur, stai, bă, în banca ta și nu mai încerca să te reîntorci unde ai fost cândva, ca să nu te umpli de ridicol și de umilință!
