Ăia trec Tisa sau culmile munților cu baxuri de mahorcă ieftină, iar ai noștri au grijă ca țigările să ajungă la fumători. Și relațiile bancare s-au multiplicat și diversificat în ultimul timp, dovadă fiind numărul mare de Volodimiri care se strecoară în România ducând cu ei saci cu euro, dolari și alte valute. Cei care își țin la ciorap economiile, preferă concediile la marea noastră, unde și acolo există cluburi pentru cheltuit bani pe plăceri lumești, inclusiv păcănele și fetițe dulci ca-n București, care n-au noroc să-și găsească un job într-o fabrică de confecții sau o întreprindere de mecanică grea.
Una peste alta, civilii de la nord de Maramureș și Suceava, par să o ducă binișor, dacă nu chiar bine, lucru ce nu se poate spune și despre soldații care luptă cu dronele, tancurile, rachetele și damful de vodcă ce răzbate din tranșeele rușilor. Exasperați de războiul care nu se mai termină și de mirosul ăsta de samagon, un fel de țuică de-a noastră fiartă în cazanul din fundul grădinii, pe care îl simt din plin atunci când bate vântul dinspre est spre vest, acești sunt cu moralul la pământ. Au încercat generalii să le spună că după terminarea războiului îi așteaptă acasă CEC-uri cu milioane de grivne, mașini la poartă și alte surprize, dar degeaba.
Pe fondul ăsta al disperării, al pierderii încrederii în propriile forțe, Zelenski l-ar fi sunat pe Nicușor:
– Salut!
– Salut!
– Ce faci, bătrâne, cum e vremea la București?
– Cum să fie… Alaltăieri a cam bătut vântul, ieri, pe la amiază, a plouat. Acu văd că se înseninează…
Zelenski amuzat
– Bă, Nicușoare, nu asta am vrut să știu. Dacă bate vântul sau nu. Tu, ce mai faci, cum te împaci cu Bolojan, Grindeanu și Fritz
Nicușor râde
– Păi… ăăă… (râde) eu… așa, eu… am fost în Cipru
– Păi de asta te-am și sunat, că mi-ai plăcut că i-ai binedispus pe toți cu felul tău de a fi. Cu glumele tale.
– Serios? Chiar ți-a plăcut sau doar zici așa…
– Nicușoare, tu chiar așa părere proastă ai despre mine? Dacă ți-am spus că mi-ai plăcut, atunci așa e. Doar nu suntem copiii.
– Mulțu, Volodea, mulțumesc. Mă bucur dacă… Cum să-ți spun… Adică…
– Da, mi-a plăcut mult, de fapt, ceea ce faci tu, nu e în stare oricine.
– Ce fac eu? răspunde Nicușor râzând.
– Da’, câte nu faci, Nicușoare. Faci omul să râdă, să se simtă bine, să nu se mai gândească la nu știu ce probleme…
– Nu mi-am dat seama. Sincer. Eu așa sunt de felul meu. De când am fost mic am tot râs chiar și fără rost și a fost bine. Râdeau toți de mine, și eu eram fericit. Bine, dar cu ce te pot ajuta Volodea? Că nu m-ai sunat de flori de măr.
– Cum le știi tu pe toate, Nicușoare. Uite, te-am sunat să mă ajuți într-o treabă, iar dacă accepți îți rămân veșnic recunoscător.
– Dacă se poate să te ajut, cu drag o fac…
– Nicușoare, te rog frumos să-ți iei o săptămână de concediu de la Cotroceni și vino în Ucraina.
– Ce să fac, Volodea, în Ucraina?
– Să te duci pe linia frontului…
Moment de pauză. Nicușor nedumerit.
– Să le ridici moralul soldaților noștri, la fel cum o făcea nu știu care regină a voastră în primul război mondial.
– Tu vorbești serios?
– Da! Ai din partea noastră masă, casă, un pachet de țigări la zi…
– Țigări, nu, că nu fumez…
– Bine, fără țigări. O sticlă de votcă…
– Nici votcă. Suc, da.
– Cola la 2 litri?
– Nu Cola că are mult accid și prea râgâi și îmi vine pe nas.
– Deci, accepți?
– De dragul UE, NATO și al tău m-aș prinde, dar n-am mai făcut niciodată așa ceva. Și nici nu aș ști ce să spun, că doar n-o să stau doar cu mâinile în sân.
– Nu-ți fă griji, comportă-te normal: râde mereu, dă din mâini, uită-te după ciori, bate pas de defilare pe lângă covorul roșu, fă-te că dai mâna cu ei. Dacă faci asta, sunt convins că îi vei face să râdă, să lupte cu alt moral, încrezători în forțele lor.
-Nu știu ce să zic. Să mă mai gândesc, că știi cum e…
-Gândește-te și dacă faci asta pentru mine, îți promit să te fac cetățean de onoare al Kievului.
-Vorbești seios?
-Ce dracului, bă, așa mă știi tu pe mine?
