Că de vreo doi ani, nu mai e ce a fost cândva. Până mai ieri, numai covid am avut în cap. Parcă ne damblagisem cu toții. Dimineața la televizor, știri despre Covid-19. Câți s-au îmbolnăvit, câți erau pe cale să se îmbolnăvească. La prânz, la fel. Câți muriseră între timp, câți urmau să moară (Totul era planificat!). Seara, nu mai vorbesc. Seara, în loc de rendez-vous cu nevestele, iubitele, mă rog, fiecare cu ce avea la îndemână, la 6 fix ne întâlneam cu mutu, ăla de la Cotroceni, țeapăn, fără nicio grimasă pe față, iar după 8, stăteam ca proști cu ochii zgâiți la televizor, ascultându-i pe Marcelino, Arafat, Tătaru și ceilalți cum ne făceau ei programul de-a doua zi: dimineața, două ore de plimbare în jurul blocului, la prânz încă jumătate de oră, tot așa, ca găina în jurul casei, seara, la televizor. Nu mai vorbesc de izoletele alea sinistre, de ordinele cretinuțe care ne interziceau să ieșim noaptea din casă, de măștile vîndute în farmacia lui Tătaru din Vaslui.
Ce mai, ne tâmpisem de tot. Nu mai aveam nimic în cap în afară de vaccinurile Pfizer, Johnson&Johnson și Asta Zeneca. Nu-ți mai puteai pupa nevasta sau amanta de teama variantei Delta a virusului. Nu-ți mai vizitai părinți, ca nu cumva să se îmbolnăvească de la tine. Nu mai permiteai să visezi ceva frumos noaptea de teamă să nu iei covid. Îți îngropai morții mai ceva ca pe leproși. Ce vremuri, Gogule, ce vremuri!
Și când să zicem și noi Doamne Ajută că am scăpat, hop războiul. Ptiu, ce-o să ne mai aștepte de acum încolo, chiar dacă nu o să ajungă până la noi. Câte povești o să apară despre unii, despre alții. Azi, cei răi sunt rușii, mâine ucrainienii. Câte manipulări de-o parte și de alta. Doamne, Doamne! Ne vor zăpăci de cap, ca pe vremea covidului. Câte reportărițe prin vămi întrebând oligofrenic: „De ce ați plecat de acasă?” De bine ce le-o fost, fă, că doar nu de frica rușilor și a războiului. Ce e atât de greu de înțeles?
Bă, Gogule, unde sunt, bă, vremurile de altădată? Chiar și ălea cu nechezol și suc la TEC. Unde? Până te gândești să răspunzi, hai că dau eu o cafea. Un capuccino, ca destul e viața asta amară!
