Așa ceva nu se mai văzuse în România. Televiziunile transmiteau non-stop, în direct, imagini de la Cluj, cu Caritasul lui Stoica. Oamenii nu se mai trezeau din visare, nu se mai temeau că vor pierde locul de muncă. Capitalismul nu mai părea sperietoarea de până atunci. Multora, banul le-a luat mințile. Și-au vândut oile, caprele, porcii, vacile, casele și ce-or mai fi având. Mii, sute de mii, dacă nu milioane de oameni amăgiți de iluzia îmbogățirii peste noapte. Unii au apucat să încaseze „lozul câștigător”, însă majoritatea s-a ales cu cea mai lungă din trei. Într-o noapte, televiziunile și ziarele și-au luat banii pe publicitate, iar unul mare, complice la escrocheria de la Cluj, a decretat: „Gata cu prosteala. C’est fini la comedie.” Caritasul lu’ Stoica a tras obloanele și au rămas oameni disperați, mai săraci decât fuseseră și care recunoșteau cu nonșalanță: „Bine ne-or făcut, bă, dacă am fost tâmpiți să credem în așa ceva. Cine o mai face ca noi, ca noi să pățească.”

Și am crezut că ne-am lecuit de așa ceva. Că după atâția ani de umblat prin Europa și lumea largă, ne-a venit mintea la cap. Pe dracu. Românul nu se vindecă cu una, cu două. Pune botu’ la toate prostiile pe care i le servesc alții. Altfel nu se explică cum, după 30 de ani de la Caritas vine Jorjelu de la AUR și  îi promite locuințe la 30.000 de euro bucata. Asta în cazul în care va ajunge președinte în locul lu’ Iohann. Nu doar la Coțofenii din Dos, Buriluța sau Ciochiuța, ci și la Constanța, Cluj sau București. Ca să nu fie discriminare, nu de alta. La munte, cu vedere la mare, și la Mamaia, cu fața spre Bucegi. 30.000 de euro, cu pământul și utilitățile statului (că măcar atât să facă și statul pentru noi-fir-ar mama lui a dracului.) Și ca să nu-și audă vorbe mâine poimâine, Jorjelu încheie contracte în parte cu fiecare doritor, obligându-se să demisioneze după cel mult șapte luni de la preluarea mandatului, în cazul în care nu va demara proiectul imobiliar. Asta după modelul lu’ Batistuță, cel cu desființarea pensiilor speciale.

Și din nou românii pun botul grupa mare, urmând sloganul: „Azi în Timișoara, mâine în toată țara.” Că la orice m-aș fi așteptat, dar niciodată n-aș fi crezut că Timișoara ar putea fi un exemplu de bune practici în acest sens pentru Țăndărei, Băicoi și Afumați, spre bucuria lu’ Jorjelu. Că, vorba aia: „Banatu-i fruncea.” Sau poate că a fost cândva și între timp a rămas doar făloșenia…

Și ca schimbarea de look să fie completă, spre seară, și-a cumpărat dintr-un magazin select un compleu adolescentin, cu fustița de două palme, despicată în față, ca la echipamentul de tenis a lu’ Simona Halep, și o bluziță suficient de îndrăzneață, să i se vadă buricul. Într-un final, a trecut pe la raionul cu încălțăminte, de unde a plecat cu o pereche de sandale, joase, în două curele late, asortate la culoarea, deschisă, a compleului, și pe la cele cu pălării de damă de vară și poșete. A doua zi, scandalul cât casa în presa de mondenități: „Băh, baiatule, tu ești întreg la cap? Cum să te prezinți, băh, așa la școală de parcă ai fi din desenele cu Muppets? Băh, te-ai uitat în oglindă când ai plecat de casă? Te-ai uitat? Și dacă te-ai uitat, îți place ce ai văzut?”

V-ați prins. Ea nu era el, ci un el care se vrea o „ea.” Mare scofală. Câți nu sunt de ăștia în ziua de astăzi. Ne-am obișnuit atât de mult, încât chiar nu ne mai surprinde. Da, dar nu și în cazul în care el sau ea, sunt un lector, doctor pe deasupra, la Universitatea București. „Unde e multă carte e și și multă prostie”, ar fi zis portarul când a dat nas în nas cu responsabilul de educația studenților. „Da’, de ce zici, bă, una ca asta?” „De aia”, ar fi răspuns boactărul care, în prostul obicei al credinței străbune, mai trece din când în când pe la biserică. „Bă, dacă femeile poartă pantaloni, bărbații de ce nu ar purta fustițe și chiloței tanga? De unde discriminarea asta?” Că și asta e drept, de ce femeia are dreptul, iar bărbatul, nu?

Boacter, boacter, dar de loc prost, cu facultatea la zi, făcută pe bune, a răspuns: „Bre, s-a întors lumea cu curu-n sus și nu că ar fi de rău, ci că nu e bine să ne lepădăm de nădragii noștri, să îmbrăcăm fustițele fetițelor. Că cum ar fi să-i vedem pe alde Ciolacu și Ciucă venind în rochițe și fustițe la ședințele de guvern? Bine, la Ciucă fustița să fie peste genunchi că are picioare mai groase și dă urât la televizor, iar la Ciolacu, ras bine părul de pe picioare. Părerea mea!”

Responsabilul cu educația studenților l-a privit cu îngăduință, fraternitate și egalitate de șanse, spunându-și în sinea lui: „Niște țărani”, în timp ce se îndrepta țanțoș, ca un cocoș, spre locul de întâlnire cu puichițele, pardon, viitorii studenți.

Da, „Niște țărani”. Și mai avem pretenția să-i ajungem din urmă pe olandezi…

Localnicii, oameni de toată isprava, l-au primit  ca pe viitorul locțitor a lu’ Ioahnn, „Dulapul” de la Cotroceni. Că așa le-o zis unul dintre ai lui cu care venise: „Bă, ascultați aici, După Mihai Viteazul, nea Nicu va fi primul președinte doljean al țării. ” S-au adunat cu toții la căminul cultural unde, după ce le-a vorbit că va munci pentru ei până va da în brânci, Bunelu a fost omenit cu ciorbiță din cocoș, acrită cu aguridă, pește la tavă, cu garnitură de orez cu multe legume, iar ca desert, dulceață de trandafiri gogoșele și lubenițe. Atât de mult i-o plăcut ciorbița, încât a mai cerut o porție: „Ăăă, țață Lenuță, de mult n-am mai mâncat așa ceva. De pe vremea în care trăia muma bătrână. ” Și oamenii i-au mai umplut o dată strachina cu ciorbiță. Orez nu a mai vrut, cică e sătul de cât balastru a balotat o viață întreagă de soldat.

Înainte de asta, cetățenii s-au plâns că afacerile  merg tot mai rău din cauză că guvernul nu-i ajută cât ar trebui, că pe Ciolacu îi doare la bască de pepenii lor.  Apoi l-au dus să vad parcela cu lubenițe a unuia care vine cu ele pe la Severin, Caransebeș și chiar Reșița. Tare s-a întristat Bunelu când a văzut că oamenii aveau dreptate.  Și cum privea el așa la vrejul uscat și-a amintit de vremurile grele în care, copil fiind, ai lui îl trimiteau,  cu vacile la păscut, cu un boț de mămăligă și o bucată de brânză învelită într-o foaie de ziar.  „Când o să ajung  eu… ăăă, președinte… ăăă, o să aveți cea mai mare subvenție din Uniunea Europeană. Că o să vorbesc eu cu doamna Ursula von der Leyen și cu doamna… ăăă,  Roberta Metsola, că astea sunt cele mai tari din UE. Le cunosc personal. Sunt femei de treabă și o să vă ajute cu subvenții.”

Nu știu dacă după acest discurs mobilizator, Bunelu a sunat la Bruxelles sau a vorbit cu careva despre ce promisese cetățenilor din Dăbuleni. Cert este faptul că, la două zile după mesajul ex-premierului, pe piața bursieră, pardon, piața agricolă, prețul lubenței a scăzut cu 15 bani per kilogram. Este și acesta un nou semn, după cel cu Petrache Lupu, că Bunelu merită să ajungă președinte, la fel ca Mihai Viteazul.  

Nuntă mare, cum nici împărații din basmele lui Ispirescu nu se gândiseră să o facă. Să nu mai vorbesc de cea a Prințului William cu Kate. Tiruri încărcate cu flori aduse de la mama dracului, o sută de bucătari, vreo două de ospătari, alte două sute de body-guarzi, guriste, folcloriști, dansatoare, band-uri, tarafe, formații și orchestre populare, fotografi, operatori, mâncare bio (fără E-uri, carne de porc, de pui de Gostat ori de mânzat), sucuri, apă plată, bragă, sifoane pentru șpriț, iar peste tot și toate Big Brother-ul televiziunilor din România. Big Brother în carne și oase, cu camerele de luat vedere și reflectoarele țintite pe prinț, de când o deschis ochii  și s-o dus dimineața la budă să facă pișu, și până când a plecat acasă ultimul invitat.

M-aș fi așteptat să văd printre invitați colegi de la Rangers sau Alaves, dar până la urmă m-am mulțumit și cu mesajul lu’ Victor Becali și, mai ales, cu geamparalele lu’ văru-su Gigi. Cică, colegii săi erau care în vacanță, care în refacere după Europene, așa că nunta a ținut-o într-un cadru pur românesc, cu coechiperii de la Națională.

În fine, eu nu zic că a fost rău ce a făcut Regele, că oricare dintre noi ar fi procedat la fel. Că de asta ești Rege, să te vadă și pe tine lumea la costum, joben și papion. Că dacă n-ar fi făcut așa, l-ar fi râs pulimea: „Uită-te, bă, și la Hagi ăsta, plin de bani și nu fu în stare să-i facă o nuntă de Doamne Ajută lu’ Ianis. Vai, de curu’ lui.” N-a fost rău nici ce ne-a oferit Big Brother-ul televiziunilor  de la noi dar, mă întreb, ca omul simplu de la Siliștea Gumești, sau de la Gogoșu-Mehedinți, de ce despre nunta lu’ Drăguș, care a avut loc cu o săptămână înainte, nu s-a scris și nu s-a vorbit la fel de mult? Că și Drăguș face parte din „generația de suflet” a fotbalului nostru. Ba, mai mult, la Europene, a dat și un gol și a fost mereu titular, nu ca Ianis. Știe cineva să-mi explice? Să vă aud! Vă spun eu de ce: Când tac-tu nu e Rege, tu nu poți să fii prinț, mulțumește-te să fi ca ceilalți: muritorii de rând!

Atunci ce? Tunuri, tancuri, avioane, drone, obuze, scuturi, dar nu din alea de la muzeu, rachete, sisteme Patriot. Mă rog, ce are fiecare în bătătură în materie  de muniție și tehnică miltară. După discuțiile astea lungi și agitate, a venit și vremea mesei festive. Iohannis  l-a chemat la el pe Bunelu Ciucă și i-a spus: „Nicușoare, a apărut ceva neprevăzut, de ultim moment în programul meu. Un prieten din copilărie, sas de la Sibiu, stabilit în America, a aflat că sunt la Summit și mi-a transmis să mă duc la el. Nu îl pot refuza, că nu l-am văzut din liceu. Așa că du-te tu în locul meu la dineu, să te obișnuiești de pe acuma cu funcția după ce vei ajunge la Cotroceni. Și transmite-i lu’ Joe scuzele mele. Hai, du-te. A, era să uit, să nu te duci cu mâna goală, că nu se face. Cumperi și tu ceva ceva simbolic, acolo, dar cu reverberații puternice în presa de aici, din America.”

Iohann îl cam mințise pe bunelu’ cu sasul, care nici nu exista. Adevărul era că la plecare de acasă Frau Carmen i-a făcut o listă cu ce să-i aducă din America: geantă din piele de bursuc pitic, pantofi în genul celor pe care îi văzuse la nu știu ce vedetă dintr-un serial american de pe Netflix, o rochiță, roșie cu buline albe, de care purta Marlene Monroe, rujuri, rimeluri, și niște clipsuri cu ceva diamante pe margine. Bucuros de o astfel de pleașcă, bunelu’ mai, mai să-i pupe mâna neamțului.  S-a îmbrăcat la patru ace, pantofi cu șpiț, papion, chimeșă cu guler scrobit, costum negru-tăciune.

Când a aflat că masa festivă se ținea la Capitoliu,  lu bunelu’ i s-a aprins un beculeț și de aici i-a venit ideea cu cadoul, mai cu seamă că în urmă cu o zi Trump era cât pe aci să dea ortul popii de la glonțul care i-a trecut pe lângă ureche. Și atunci, ce și-o zis Ciucă al nostru, ia să-i fac eu lu’ Uncle Biden cadou un sistem de avertizare, de alarmare în caz de pericol.  A dat fuga în piață, a cumpărat două gâște și le-a îndesat într-o paporniță originală. A mai pus și două fire de praz, un kil de zaibăr și unul de de țuică de dude, le-a ambalat cum a știut el mai bine într-o eșarfă tricoloră și dus a fost.

Când să intre în Capitoliu, ale dracului gâște au să facă gălăgie, de parcă se vorbiseră dinainte: „Ga, ga, ga!” „Ga, ga, ga!” Oamenii ăia de la pază și protecție a scos imediat pistoalele, lunetiștii au luat poziție de tragere, agenții FBI  alergau ca potârnichile de ici, colo. Numai bunelu’ stătea calm și zâmbea. Era convins că-i reușise experimentul cu gâștele pe care îl citise în manualul de istorie. Și era fericit. Se și vedea lângă Biden la fotografia de grup. Când o fost să le explice gestul său, s-o trezit în față cu o matahală de 2 metri și ceva, înarmat până în dinți, care l-a luat de guler, mai ales că pe lista invitaților era trecut Iohannis și nicidecum dânsul, explicându-i, geo-strategic, că povestea cu gâștele era despre Capitoliu din Roma, și nicidecum despre cel din  Washington D.C.

Și uite așa, România nu a avut niciun reprezentant la banchetul NATO căci, Iohann era plecat la shoping, iar bunelu a încurcat borcanele.

Și câți nu i-or fi trecut pragul în anii lui de glorie. Directori de la marile uzine reșițene, delegați veniți din toată țara, poeți, actori, popi, îndrăgostiți. Până și secretarii de partid se opreau seara, la separeu, la un pahar cu vin și o friptură. Să nu mai vorbesc de oamenii simpli,  ceseriștii și ucemeriștii acelor vremuri de împliniri mărețe se opreau în drum spre casă la una mică care, de obicei, era un rom de la mama lui cubaneză, un coniac, din ăla bun, Lacrima lui Ovidiu.  Începeau cu un deț și continuau până se făceau mangă, până când, Ana Cincă și Pavel Bobeică, dădeau semnalul de plecare.

A  era să-l uit pe Aurică Beldeanu. Păi se poate, dom’le să-l uităm tocmai pe Aurică care, aproape obligatoriu, își termina cantonamentul cântând și dansând pe mesele de la Semenic. Se vede că am îmbătrânit, și nu doar pentru că era să-i uit pe Aurică și ai lui colegi de la CSMR, echipă care se bătea de la egal la egal cu Steaua, Dinamo, Craiova, UTA. Că pe la Semenic au trecut, dacă memoria nu mă înșală, Băselu, „Dragă Stolo”, chiar și Isărescu și Crin Antonescu. Se zice că, atunci când a ajuns în Reșița să potolească spiritele greviștilor. decembrie 1994, nea Nicu Văcăroiu, primul ministru de la acea vreme, ar fi cerut să i se aducă vodcă de la Semenic, vestită în toată țara. Nu-i mai amintesc pe Sorin Frunzăverde și foștii de la PD. Ori pe pesediști și țărăniști. Și câte iubiri interzise nu s-or fi consumat între pereții lui și câte zeci de mii de personaje n-or fi ieșit în patru labe la ora închiderii restaurantului.

Ce vremuri, dom’le, ce vremuri! Toate bune și frumoase  până când pe FSN, AVAS sau știe dracu cum s-o fi numit autoritatea statului care a vândut pe doi lei atâtea lucruri trainice din țara asta, a dat hotelul și toate construcțiile de pe Semenic lui Gruia Stoica pe care îl doare la bască de tot ce am amintit până acum. Cu o cifră de afaceri de 300 de milioane de euro, cetățeanul din Toflea, locul în care s-a născut afaceristul, s-a dovedit imun la adresele primarilor de a face ceva cu hotelul înainte  de a se duce dracului. Ei au vorbit, ei au auzit. Sfidarea lui Gruia e cât casa. Pardon, cât un palat cu cinci turnulețe poleite cu aur, made in Toflea, iar statul s-a dovedit neputincios până acum . Soluția, una singură, exproprierea și demolarea hotelului, pe banii tofleanului.

Bine, bine, îl demolăm, dar cu amintirile cum rămâne? Cele legate de toți cei care i-au trecut măcar o dată în viață pragul pentru a-i asculta pe Ana Cincă și Pavel Bobeică cântând: Semenic, Semenic// Restaurantul cel mai fin// Are muzică și vin// Vai ce bine ne simțim.

Ce vremuri, dom’le, ce vremuri!

Cele două monumente sunt realizate la 3.000 de ani distanță. Ăla de la Stonehenge e din neolitic (nu mai contează din care perioadă a neoliticului), celălalt, cel de la marginea Caransebeșului, e de dată recentă și, după cum ar spune cârcotașii, poartă amprenta inconfundabilă a stilului felixian al primarului care este de opt ani în vechiul Tibiscum: delăsare, nepăsare, abandonare. Că așa cum a abandonat  Simpozionul Internațional de Sculptură, tot la fel de ușor a renunțat și la acest sanctuar de la marginea municipiului, unul năpădit de buruieni și lighioane cu origini în Triasicul târziu și în Jurasicul  inferior.

Bă, nea primare. O trecut vacanța, o trecut și euforia câștigării unui nou mandat (deși, să recunoaștem, ai fost cu morcovul băgat până la cotor), s-o fi  scurs și ultima picătură de șampanie, acum e cazul să lași dracului lâncezeala și să te apuci de treabă. Pune mâna pe coasă, pe cosor, pe scula aia cu nailon de tuns iarba și fă curat  în complexul ăla. Lasă dracului faptul că nu tu ai pus pietrele alea acolo, drept pentru care să vină Vela să și le ducă la Armeniș sau să aibă grijă de ele și că terenul e unul privat, și fă ce trebuie. Adică, arată-le gugulanilor că îți pasă de ei și de tot ce ai moștenit de la alții. Că vorba lu’ Ștefan cel Mare, tu ești urmașul, urmașilor celor de dinaintea ta. Așa că, suflecă-ți mânecile de la tricou, lasă fluturii din cap să zboare în voia lor și apucă-te de treabă. Că toți care trec pe acolo și văd, pe tine te înjură și te arată cu deștu’ nu pe Vela sau pe ăla cu terenul.

Domnu’ Felix, dacă nu faci asta faci asta, promit să vorbesc cu alde Charel Ottley, jurnalistul ăla britanic care promovează România în lume, să te facă de menune în reportajele lui. Că știi tălică cum e? Dacă ei ar avea un astfel de parc monumental, ar face din el o atracție pentru turiștii din toată lumea. Bine, un parc fără buruieni, șopârle, broaște râioase, șerpi, bălăoane și alte creaturi demne de un adevărat parc de aventuri.

Ca de fiecare dată, înțelepții din PSD au dat după liberali, useriști și auriști, acceptând ca alegerile pentru Cotroceni să se țină mai spre sfârșitul anului, la vremea paltonului, a bocancilor și a lu’ Moș Nicolae, fără teamă de consecințe. „Bă, ar fi zis strategii partidului. Lasă-i bă, să le fixeze când vor ei, să nu zică că suntem ai dracului.” De unde atâta împăunare și siguranță la oamenii lu’ Cholo de Buzău? De la vorbele lu’ Gogu, om simplu, de la țară: „Bă, nană, ascultă la mine ce ți-oi spune: și prea multă școală strică.”, cu trimitere la tezele de doctorat ale lu’ Ciucă și Geoană. „Foarte bine că le au, e de părere același expert în strategii politice, rău e că sunt plagiate.”

Acu’, lucrarea de doctorat a lu’ Bunelu mai e cum mai e, că nea Ciucă nu s-a pus să copieze din Război și Pace a lu’ Tolstoi și nici din tratatele de istorie, ci dintr-un amărât de regulament  militar de pe vremea în care armata era obligatorie. Și nu o copiat din secretele pistolului-mitralieră, ci din programul de instrucție al răcanului, abia sosit în U.M. 056… Cum ar veni, ar scăpa mai ușor în campania electorală când o fi să-l întrebe alegătorii: „Bă, Nicolae, ai copiat sau nu din statutul ăla, ca să știm dacă te votăm sau nu?”

Mai rău va fi în cazul lu’ Mirciulică, alias „Miha, dragostea mea” că pe ăsta l-o pus dracu să se dea mare cu citate din lucrările lu’ Bill Clinton și George W. Bush. Bine, de bun simț, Mirciulică nu a amintit nimic de trabucul lu’ Bill, Monica și Biroul Oval de la Casa Albă. Putea să o facă, dar nu s-a băgat. Că i-o și zis lu’ nevastă-sa: „Bă, Miha, nici mie nu-mi place când îmi zic ăștia Prostănacu’, așa că de ce să mă bag în viața lu’ Bill că, vorba aia, în locul lui ar fi putut fi oricare alt bărbat, inclusiv eu.” Cu sau fără episodul de la Casa Albă, situația lu’ Mirciulică e groasă. Cum să avem, bă, un președinte plagiator? La fel și în cazul Bunelului, chiar dacă ăsta a copiat din prostie.

Liberalii au sărit și ei de cur în sus, insinuând că și pe Cholo l-ar fi prins ăștia cu fofârlica. „Ce plagiat, bă, ce copiat? Cu bacalaureat luat la 35 de ani credeți că-i ardea de teze de doctorat? Fiți serioși. E adevărat, se vorbește că ar fi copiat, de la un turc, o rețetă de covrigi cu susan, pe vremea în care construia capitalismul la Buzău. Dar asta nu se pune.”, ar fi strigat strategii PSD.

După episodul ăsta, Ciucă i-ar fi dat ordin lu’ Batistuță să sape adânc, să dea de turcul ăla bătrân, deținătorul rețetei originale de pe vremea lu’ Suleiman Magnificul.

Apoi i-a dat peste nas eroului de la Nassiriya, cât îi el de Ciucă. Bine, nu la modul bădăran, gen Batistuță, alias Rareș Bogdan, ci finuț, să-i testeze inteligența:  „Alegeri oricum trebuie să avem. S-ar putea ca unii să se gândească că trebuie să amânăm alegerile prezidenţiale până peste doi ani, că poate aşa intră în turul doi.” Finuț, finuț, însă Ciucă s-a prins, că, vorba aia, oarece școală are, chit că teza de doctorat e plagiată la greu.

Negru de supărare, l-o sunat pe Cholo de Buzău: „Bă, Marcelu, eu mi-am bătut vreodată joc de voi?” Nedumerit, Chole l-a întrebat: „Ce-ai pățit, mon cher, de-mi vorbești ca unuia din opoziție?”, s-a arătat surprins Marcelu, „Bă, lasă-mă, bă, cu mon cherul tău, că nu de astea îmi arde mie. Tu nu vezi ce-mi face Sorin al tău? Mă ia la mișto de parcă ar fi leat cu mine și am făcut războiul amândoi. Că știi bine că eu sunt veteran de Irak, de Afganistan și mai știu de câte alte teatre de luptă.” Cholo de Buzău l-a ascultat, la fel de nedumerit: „Auzi, bă, la el, că nu-s în stare să intru în turul doi al prezidențialelor. Că de aia trag de timp să-mi fac campanie. Eu care, după cum ți-am mai spus, m-am bătut cu șiiții, suniți, beliții și în curând cu șuții, să-mi fie frică de niște alegeri în țara mea, în care prieteni îmi sunt râul, ramul și mai nou lozincile, pancartele alea de pe marginea drumului care îmi fac reclam mai ceva ca la aia cu «Covalat de țară». Bă, Marcelu, să nu vă jucați cu onoarea mea de liberal, că nu știu ce fac cu voi.” Replică rapidă: „Care onoare, bre?” l-a întrebat Chole de Buzău. Aia de pe panourile de pe marginea drumului care țin loc de borne kilometrice și reazăm pentru maidanezi, sau aia din declarații, când una ai zis și alta faci acum?”

Furios, Bunelu a luat un toc și o hârtie și s-a pus să scrie un comunicat către liberali: „Copiii mei, de azi înainte purtați-vă ca leii, paraleii, ca Brătienii adevărați și nu vă lăsați duși de nas de Cholo-acii din PSD. La luptă, vitejii mei, la luptă! Semnează: Un poznaș în slujba țării!”.

Dar așa am trăit iluzia că am ajuns în elita fotbalului european și că am putea bate orice națională. Am trăit sentimentul că avem echipă, avem valoare. Că Stanciu a marcat unul dintre cele mai frumoase goluri de la aceste europene, că Drăgușin a făcut cea mai perfectă deposedare, că Ianis Hagi poate juca la ce echipă vrea el. Că s-a născut o nouă generație de fotbaliști. Generația de suflet, cum s-au grăbit mulți să spună, poate la fel de valoroasă ca și generația de aur. Am terminat grupa pe primul loc, înaintea Belgiei, care ne-o bătut de ne-o ascultat cu urechea în meci direct. Memorabil. Să te califici în optimi de pe primul loc, e ceva de povestit nepoților.

Bă, îți dai seama, să termini înaintea Dracilor roșii și a Ucrainei, în condițiile în care copilul lu’ nea Puiu Iordănescu, ajuns ditamai antrenorul, a jucat cu rezervele la acest European, în timp ce ceilalți  au băgat în teren tot ce au avut mai bun: De Bruyne, Lukaku, Vertonghen, Doku, Zinchenko, Țihankov . Ei cu titularii de pe la City, Arsenal, Chelsea, noi cu rezervele de la echipele de mâna a doua la care joacă în Europa. Și cu toate astea, ajunsesem să ne alegem adversarii pentru a accede în semifinale. Jucătorii lu’ Edișor se și visau întâmpinați cu pâine și sare la scara avionului, plimbați și ovaționați pe Calea Victoriei la venirea acasă. Și asta datorită ție, Ucraina, care ai jucat ca o cizmă în meciul cu noi (nu o spun eu, o spun alții) și ne-ai alimentat mereu speranțele într-un european de vis. Cu siguranță, se vor găsi destui să mă înjure, să-mi spună că nu sunt patriot, că nu simt românește, că fac parte din categoria cârcotașilor și a hulitorilor de țară și neam. Că așa e la noi când spui lucrurilor pe nume atunci când vezi exacerbarea unora.

Olandezii ne-au scos fotbalul din cap și ne-au readus cu picioarele pe pământ. Ca să ajungi în elita fotbalului european ori mondial nu este suficient să aprinzi lumânări și să te rogi la mănăstiri și nici să pupi toate iconițele și cruciulițele aduse de la Muntele Athos. Mai trebuie să și joci fotbal, indiferent dacă te numești generația de suflet, de aur, argint sau bronz.

Și-ți mai mulțumim pentru ceva, Ucraina! Pentru faptul că prin jocul tău catastrofal (ca o cizmă, să oi spun pe-a dreaptă) zeci, sute de mii de oameni, milioane, chiar, au simțit și au trăit românește, la vedere. Și cred că acesta este cel mai important lucru ce ni s-a întâmplat la acest campionat european de fotbal.

Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu:

– Ce dracu’ bă, am ajuns să nu ne mai înțelegem nici noi doi? Înțeleg că nu se înțeleg ai noștri, că nu-i duce capul, dar noi de ce nu ne-am înțelege? Că asta nu înțeleg.

Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău:

– Cine zice că nu ne înțelegem? Hai să fim serioși. Ai vrut tălică să fii primul prim-ministru în Coaliție? Ai vrut și am fost de acord. Ai vrut matale să dai un șpriț după ședința aia în care ne adunasem toți? Am zis eu ceva? Nu m-am opus și nici nu am spus că plătesc eu. Ai vrut să comasăm data alegerilor locale și europarlamentare? Ai vrut. M-am opus eu? Nu. Și iarăși te-am înțeles când ai dat o masă în Cișmigiu în ziua aia în care ți-au intrat pensia pe card. Puteam să o plătesc eu, dar când am văzut câtă dorință era în matale, ce mi-am zis: «Lasă-l, bă, să plătească, dacă asta e plăcerea lui.» De fiecare dată am fost de acord cu tălică, iar acu’ vii și-mi spui că nu ne mai înțelegem.

Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu:

– Păi cam așa e. Că de la o vreme faci doar ce vrei tu și ai tăi.

Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău:

– Zău, mă? Că nu vreau să mut alegerile în decembrie, de asta zici ce zici?

Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu:

– Păi cam așa. Tu vrei să fie doar cum vrei tu și asta nu-mi place. Că dacă am tot tăcut până acum nu înseamnă că sunt și fraier.

Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău:

– Ascult, bre. Ia uite acilea: (scoate din buzunar copia unui document.) Citește: „Se aprobă calendarul alegerilor ce vor avea loc în 2024, după curmează: 9 iunie alegeri locale și parlamentare, 15 septembrie, primul tur al alegerilor prezidențiale; 29 septembrie, al doilea tur; 8 decembrie, alegeri parlamentare.” Recunoști sau nu docomentul?

Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu:

– Stai o țâră, că nu-i chiar așa...

Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău:

– Adică, vrei să spui că semnătura olografă nu e a matale? Uite, 3 martie 2024, Aleea Modrogan, București. Ce este atât de greu de înțeles?

Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu:

– Bă, copile, nu te ambala așa că nu-ți merge cu mine. Că eu numai cu turcii nu m-am luptat în viața mea, așa că nu mă sperii cu ce spui tu. Să-ți fie clar.

Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău:

– Bre e valabil sau nu docomentul? Nu mă interesează dacă ai fost sau nu beat când l-ai semnat. Dacă atunci ai fost de acord cu calendarul alegerilor, trebuie să fii și acum. Să ne fie clar!

Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu:

– Ar trebui să-ți bat obrazul, covrigarule, ce ești. Ție nu ți-e rușine să vorbești așa cu bunelul tău? Că am avut încredere în tine ca într-un copil de-al meu. M-am certat cu ai mei pentru tine și tu vii și ridici tonul la mine. N-ai obraz dacă faci asta.

Până să-i răspundă Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău, Prima Umbră, nume conspirativ Bunelu, se ridică de la masă și părăsi în grabă  cârciumioară de la șosea. La fel și Umbra nr. Doi, nume conspirativ Chole Covrig de Buzău.

În urma lor, un pian și o vioară și îndrăgostiți pierduți în feeria nopții de vară.