Toți, dar absolut toți, vin la întâlniri politice, la negocieri sau cum s-or numi ele, cu mâinile în buzunare. În cel mai rău caz, cu un telefon Smartphone de ultima generație la vedere, și cu un aer de: „Cine mi-s eu f… în cur cu nas de popă”, vorba unuia care a fost primar pe Valea Bistrei. S-au dus vremurile alea cu genți-diplomat, la modă în urmă cu jumătate de secol, când românii treceau Dunărea să le cumpere de la bulgari. Cândva, purtatul genții (chiar și aia de perceptor) îți conferea un aer aristocratic. Impunea respect și admirație. Astăzi…
Astăzi, într-o lume a blugilor, a sacourilor colorate și a pantofilor Casual Londra Black, Luca Niculescu este tipul diplomatului cu… diplomat. Adică demodat, din moment ce a rămas tot la geantă. Nu știu ce cară acolo, dar mereu îl văd la televizor cu ea. Ar putea angaja pe cineva să-i ducă geanta de la mașină până la locul de întâlnire. Sau să vorbească cu șoferul, dar nu o face Nu o face pentru că nu îi este rușine să o care, ci dimpotrivă: își respectă profesia și, totodată, se respectă pe sine.
Spre deosebire de alți politicieni, nu e nici pe departe un om bogat. După declarația de avere, e pare un pârlit de funcționar la stat în comparație cu alții. Are două apartamente cumpărate în 2005 și 2008, a căror suprafață la un loc, e cât livingul vilei unui politician cu ștaif, 136 de metri pătrați, în timp ce în bănci nu ar avea mai mult de 60.000 de euro, cam tot atât cât „sparge” nevasta unuia care face politică de când lumea, în două ședințe de shopping la Paris și Londra.
Și încă ceva, Luca Niculescu nu cântă la mandolină, nici măcar la fluier, nu joacă geamparalele la nu știu ce terasă de pe Litoral și nici nu crește găini ca să-i pună pe ziariști să-i numere ouăle. O fi bine, o fi rău?
