Cu micul Nicușor, lucrurile au stat altfel. Țâganca i-a privit atentă fiecare linie și liniuță ce-i brăzdau palma și după o lungă și profundă reflecție, i-o zis: „Conașule, eu văd aici ceea ce n-am mai văzut la niciun rumân de prin satele astea.” Nicușor a tresărit, mă-sa bătrână la fel. „E de bine sau e de rău?” Țâganca nu le-a răspuns, ci doar a închis ochii, apoi și-a trecut degetele peste liniile din palma lu’ ăla micu’. „Vezi, linia asta mai groasă demonstrează clar că vei ajunge domn mare.” „Cât de mare?” întrebase curioasă mama lu’ mă-sa. „Domn mare cum nu s-o mai pomenit până acum.”, le-o zis țâganca. „O fi că ajunge președinte la CAP, că tot asta îi zice ta-su bătrân: ”«Bă tu să te faci președinte de CAP sau măcar căprar în armată, că-ți place să-i comanzi pe alții»”, și-o dat cu părerea mă-sa bătrână. „Mai mare Țață, mai mare.” Și atunci lu’ a bătrână i s-o luminat fața și inima a început să bată cu putere. Că mai mare decât președinte de CAP, ce putea să ajungă Nicușoar al ei? Auzise dânsa că la oraș sunt și președinți de scară de bloc ori de asociații de locatari, dar nu îndrăznea să se gândească atât de departe.
Vremurile s-au schimbat, Nicușor s-a făcut mare, mă-sa bătrână a dat colțul de mult, dar el a rămas cu un fix, cu ce i-a băgat în cap țâganca Lenca care îți ghicea în palmă pentru un colț de pâine. „Vezi, tu, Marcelule, de ce vreau să candidez la Cotroceni? Că toate câte mi l-o zis țâganca atunci, s-or adeverit până acum.” Cholo de la Buzău l-a luat de după umeri, zicându-i: „Bre, știu eu o cârciumă acilea, colț cu Lizeanu. Mergem să bem o bere și să mâncăm doi mici și o să vezi că după trei halbe o să-ți iese gărgăunii ăștia pe care ți i-o bagat în cap țâganca Lenca. Ce dracu, ești om bătrân cu tâmplele albe și vorbești numa’ prostii.”
Și au mers, au mâncat pastramă de oaie și au băut vin. La despărțire s-au îmbrățișat și s-au pupat, promițându-și unul altuia că se vor mai gândi dacă vor merge sau nu cu candidat comun în alegerile pentru Cotroceni. De dragul nostru, cum altfel?
