Deci, plec de acasă, îndreptându-mă spre supermarketul francez de cartier. Supermarket serios care își respectă cumpărătorii și ține la blazonul său european. Când să ajung acolo, mă oprește o tanti să-mi spună că aparatul este defect. Zic: „Și acum o săptămână, tot așa era!” „Și ieri, și alaltăieri. Așa e cu franțujii ăștia. Cât timp ține olimpiada, grija lor de aparatele astea.”, încearcă să-mi explice femeia. Nu mă las, în sensul că nu fac cale întoarsă. Mă îndrept spre un alt supermarket. De data aceasta către unul nemțesc, cu ștaif și cu reclamă săptămânală la televizor.
Traversez jumătate din cartier. Oamenii, îmbrăcați ca de sărbătoare, merg la biserică, că de aia e duminică, numai eu mă duc să-mi îndeplinesc datoria de cetățean onest și responsabil ce sunt. Spre bucuria mea, pe drum întâlnesc și alte două persoane cu saci în spinare. Cot la cot cu mine, un el și o ea, urmași ai celor ce pe vremuri dădeau deșteptarea în cartier cu al lor mesaj înduioșător și la fel de patriotic: „sticle și borcane, cumpărăm!” Unii trecători (nu toți, e adevărat) ne privesc cu milă: „Uite săracii unde au ajuns: să vândă sticle să-și poate cumpăra o pită. Aici ne-au adus PSD și PNL.” Ceea ce nu e deloc așa, că de „vină” pentru asta e UE și normele ei de aplicare. Alții, cetățeni mai cu dare de mână, zâmbesc ironic: „Pentru 10-15 lei nu se merită să te plimbi cu sacul plin de sticle prin oraș.” Așa e, frate, dar ce să-i faci, nu toți suntem ca voi, să ne doară la bască de ce spune Frau Ursula von der Leien.
La punctul de colectare al supermarketului nemțesc, cu două aparate, lume ca pe vremuri la un concert susținut de Nicoleta Voica și Petrică Moise la Polivalentă. Cetățenii ca cetățenii, dar să fi văzut câți saci și sacoșe erau așezate claie peste grămadă. După vreun sfert de oră de așteptare, aparatele cedează. Amândouă, de parcă ar fi fost vorbite. Și stăm, și așteptăm să vină careva să deblocheze situația. Unii deștepți stiu ce s-a întâmplat, cine e de vină, căci și aici e o șmecherie când bagi sticla în aparat. Vorbe de duh (ce dacă era duminica?), nervi, socoteli, vociferări ca la fotbal.
În sfârșit, după alte 10 minute de chibițat, aparatele o iau din nou din loc, lucru salutat ca la marcarea unui gol de către Ianis Hagi. Număr oamenii din fața mea, însă mai bine ar fi fost să număr sacii. Îmi fac curaj, butonez telefonul și „ura”, ajung la rând când, surprise, aparatele mă anunță că: „serviciu e temporar suspendat” și că, pentru operativitate, să sun la „asistență. ” Cedez și râd ca proasta în târg: De unde dracu să scot eu asistența asta?” Nu tu număr de telefon, nu tu săgeată care să-mi indice locul unde aș putea găsi „asistența”, nu tu instrucțiuni practice. Și iar trec minute bune, de nervi, de vorbe de duh, despre Ciolacu și Ciucă (aici e chiar aiurea să-i învinovățești cu ceva pe cei doi).
Până la urmă, apare „asistența”, care golește tomberoanele pline ochi, și aparatele duduie din nou. Mă uit la ceas, am pierdut mai bine de o oră din duminica lăsată de Dumnezeu pentru odihnă și mă întreb dacă s-a meritat efortul meu. Mă uit la bonul ce mi l-a eliberat aparatul și îmi zic: „Da, a meritat, cu banii de pe sticle îmi voi cumpăra 100 de grame de salam (din ăla mai ieftin), două roșii și o lămâie să-m fac citronadă acasă.” Puțin, veți spune, dar eu sunt fericit că am făcut o faptă bună de care sunt mândru, că mi-am făcut datoria față de natură, țară, popor și, mai ales, față de UE și doamna Ursula!
victore, asta ne au făcut. au creat diverse cozi,cu diverse motive,sa ne dea de lucru,sa ne țină ocupați,cu frica,pt banii dati și diverse alte reguli și regulamente UE,și ne UE încălcate.